Am stat zilele trecute la povești cu un om bun și luminos, o tipă foarte faină, o femeie de 40+, mereu atentă să se dezvolte, să facă mai mult, îmi spunea că citește non-stop pentru super job-ul pe care îl are, cât și altele pentru ea. Mi-a vorbit cu atâta entuziasm despre meseria ei, care este pliată chiar pe misiunea personală. Mi s-a părut extraordinară. Discuția s-a dus înspre viața de cuplu și mi-a spus că mult timp a fost single și că s-a simțit foarte inconfortabil, dar că a remediat și această situație nefericită. Și folosesc „single” pentru că mi se pare că nu sună ca „singură” (chiar suntem singure fără un bărbat lângă noi?). Am înțeles de la ea că nu era de ajuns câte realizase până la vârsta ei, cât de împlinită profesional și personal era, atâta timp cât nu trăia în cuplu.
La finalul discuției, m-a îndemnat prietenește să intru pe un site de dating și mi-a zis cu cele mai bune intenții, știu asta, „Intră acolo, imediat îți găsești pe cineva, că timpul trece”. Am simțit fizic, în stomac, spusele ei. Și nu pentru că timpul trece, asta știm toți. Trece oricum timpul, iar eu cred că trece mai dureros în compania romantică nepotrivită și lasă urme asupra sănătății psihoemoționale și fizice pe termen lung. Iar ca să fiu foarte cinică acuma, toți murim și eu nu cred că acolo unde ne ducem își mai amintește cineva cât de fericit a fost sau câte experiențe împlinitoare a trăit aici. Nu cred în „nu iei cu tine dincolo decât experiențele, cu astea rămâi”. Bullshit. Dacă este ceva cu care plecăm de aici în altă parte, de-o fi vreo lume dincolo sau reîncarcări în vieți viitoare, eu cred că plecăm cu ce am făcut pentru suflet. Așa că nu, nu timpul trece m-a lovit în acel dialog. Ci faptul că, după discuția cu ea, în care aflasem cât de multe a făcut până acum, primeam mesajul că poți fi conformă ca femeie doar dacă ești într-o relație de cuplu. Că fericirea este doar într-o relație, nici nu mai contează dacă nu este chiar bună, bate singurătatea.
Paranteză. În timp ce scriam aici, mi-am adus aminte de o discuție cu un bărbat. Vorbeam despre o femeie „de carieră”, deci chiar foarte realizată profesional și financiar, cu funcție de conducere într-o multinațională, o tipă frumoasă, independentă și liberă – eu vorbeam cu mare admirație despre ea. M-a ascultat atent și, într-un final, mi-a trântit-o sec: „Da, mă, dar acasă tot nu o așteaptă nimeni”. What?? Ca și cum aveau vreo legătură cele 2 subiecte, ca și cum tot ce contează în viață este să te aștepte cineva acasă. Poate o aștepta un câine sau o pisică, uite asta nu știam.
Nu știu dacă doar la noi este așa sau și în alte țări. Ce știu din proprie experiență este că o parte din societatea românească încă tinde să crucifice femeile care aleg să nu fie într-o relație de cuplu și, culmea, mai sunt și fericite! Se prefac, desigur. Sau care, pur și simplu, sunt single de o vreme pentru că nu doresc să fie într-o relație doar pentru a se așeza în rândul lumii. Și, până găsesc ce doresc – și da, este posibil să nu găsească multă vreme – preferă să fie ele cu ele, să trăiască așa cum își doresc, aproape de ele și de valorile lor, cu rutinele și preocupările lor. Nu este bine! Trebuie, trebuie să fim cu toatele în relații romantice! Altfel, putem să fim noi foarte bine profesional și personal, tot incomplete și nonconforme zice societatea că suntem. E drept, lucrurile s-au mai schimbat în orașele mari, însă în cele de provincie tot în Evul Mediu ne situăm și vă spun pentru că vin de acolo, din provincie, adică.
Mă preocupă foarte mult condiția femeii de 40+ în România și toate prejudecățile pe care le are de înfruntat. Bărbații sunt priviți cu înțelegere și acceptare dacă aleg să fie într-o relație doar pentru că acea relație este una bună și nu se mulțumesc cu altceva. Acum, mă preocupă la nivel de observație și cercetare condiția femeii de 40+, dar mărturisesc că m-au ajuns într-un timp prejudecățile și afirmațiile altora, când eram mai necoaptă și nu înțelesesem că eu nu pot să mă sacrific într-o relație, doar de dragul de a avea cu cine să stau la masa de Crăciun sau să merg în vacanțe. Dar asta pentru că nu eram împăcată cu alegerile mele, fiindcă eu am fost cumva oaia neagră a neamului, n-am bifat niște lucruri până la vârstele la care erau bifabile – dar cine spune că putem trăi anumite experiențe doar până la o vârstă anume? În mine au făcut zgomot multă vreme toate cele cu care am venit transgenerațional sau pe care atâta le-am auzit la Slatina, între 20-30 de ani, că și-au făcut insiduos culcuș în subconștientul meu. Mama și tata nu mi-au zis acasă aceste lucruri, dar le auzeam des la job, în viața socială: trebuie să te măriți până la 27, până la 30 să faci copil, altfel vremea trece și rămâi singură, trebuie să faci copil, trebuie să fii mamă. Bine că n-am fost când trăiam doar prin traumele mele, și, oricum, mamă poți fi oricând, că nu ești mamă doar dacă porți în pântece un copil.
Mă uit în jurul meu la oamenii aflați în relații. Un procent covârșitor dintre ei sunt acolo ca să nu fie singuri, sunt acolo pentru că era timpul să „se așeze la casa lor” despre care bunicii ne-au zis că numai prin căsătorie se face, sunt acolo ca să procreeze, deși ei nu și-au înțeles trecutul, traumele și cum acționează din ele. Sunt acolo pentru că este singurul mers pe care îl cunosc. Sunt acolo pentru că nu știu să fie altfel. Mulți dintre ei nu sunt conștient în relația de cuplu nici la 40+, că poate la 20, 30 nu știau chiar cum să facă asta, dar cu vârsta, experiențele și evoluția personală ar fi putut învăța. Mulți nu știu că la o relație bună se muncește continuu, că iubirea singură nu garantează niciodată o relație bună. Mulți nu știu că nu relațiile funcționale ne împlinesc ca indivizi, ci relațiile bune, în care suntem auziți, văzuți, ascultați și în care știm să îl vedem, să îl auzim și să îl ascultăm pe cel de lângă noi.
Mă uit în jurul meu și văd multe femei excepționale. Profesional fac foarte bine ceea ce fac, la un nivel mare unele, personal lucrează continuu la bunăstarea lor emoțională și psihică. Sunt creative, deștepte, inteligente emoțional, amuzante, sexy, atente la ele, la corpul lor, ajută când pot, trăiesc experiențe mișto. Unele sunt și mame foarte faine. Sunt oameni buni, sunt fiice, surori, prietene loiale. Cu toate acestea, unele se simt incomplete fiindcă nu au lângă ele un bărbat și chiar cred despre ele că au lucruri de rezolvat la ele ca să aibă The Relația. Și dacă nu avem nimic de rezolvat? Și dacă suntem perfecte așa cum suntem, imperfecte, umane? Și dacă avem doar de îmbunătățit pe ici pe colo ca să evoluăm ca oameni, să creștem personal și spiritual, iar astea tot pentru noi, pentru a trăi și mai frumos, pentru a fi împăcate și fericite cu noi? De ce să rămânem la ideea, adesea înțepenită în inconștient și nici măcar conștientizată, că suntem defecte, dacă la 40+ suntem, deocamdată, single?
