Am fost multă vreme o persoană care-l avea mereu strâns în braţe pe nu. Aproape că era prietenul meu cel mai bun, iar eu nu înţelegeam cât de rău îmi făcea mie şi celor din jur relaţia apropiată cu el. Vedeam mai mereu, înainte de toate, motivele pentru care ceva avea să nu funcţioneze, ştiam clar în imagini ale minţii scenariile în care aveam să nu reuşesc şi exact de ce s-ar fi întâmplat asta, în fiecare caz. Şi, normal, atrăgeam tot ce gândeam. Ştiam foarte bine să spun nu, chiar foarte categoric, dar nu asta era problema mea ci faptul că spuneam nu aproape la tot ce îmi aprindea mie nişte beculeţe roşii în cap.
Dacă vedeam un pic de greu în ceva ce urma să fac sau dacă întrezăream o problemă cât de mică ce ar fi putut sta în calea reuşitei mele, declaram din start că nu are cum să iasă, că e prea greu, sau prea frumos să fie adevărat, depinde de situaţie….deci, oricum era un fel de nu.
Oamenii din jur îmi tot spuneau că eu, înainte de a începe efectiv să fac sau să trăiesc ceva, văd motivele pentru care nu va merge, pentru care nu îmi va fi bine. Eram negativistă, dar mă minţeam spunând că sunt realistă. Şi nu eram aşa fiindcă nu aş fi fost în stare să fac anumite lucruri, ci pentru că mi-era frică de eşec şi, deopotrivă, de reuşită.
De ce trăiam asta? Deoarece, copil fiind, eu nu am fost încurajată niciodată de părinţii mei să fac ceva, împinsă să îmi depăşesc limitele, împuternicită să cuceresc munţii şi să mă apropii de cer. Nici nu mi s-a dat credit pentru reuşitele din copilărie şi adolescenţă, nu am fost ridicată în braţe pentru succes, oricât de mic ar fi fost el.
Odată ce am mai reuşit să scap de acest nu negativ (a nu se citi ca un pleonasm), care nu mi-a adus nimic bun atâţia ani, m-am bucurat că nu am căzut în extrema cealaltă de a deveni “a yes person”. Adică genul acela de om care nu ştie să refuze, acceptând orice propunere, cerere, sarcină, proiect, crezând că, dacă le face pe toate, evoluează mai repede, învaţă mai multe, mulţumeşte pe toată lumea, este mai plăcut, mai iubit.
L-am păstrat pe nu pozitiv în viaţa mea, pe acel nu pe care atunci când îl dai oamenilor, fără rea voinţă sau negativism, o faci în realitate pentru tine, pentru a spune, de fapt, da lucrurilor importante pentru tine, pentru sufletul tău, pentru dezvoltarea ta.
Să fii o persoană care-l iubeşte pe da, să îţi reeduci mintea astfel încât, atunci când apare o situaţie nouă în viaţa ta, un proiect, o relaţie, o încercare, aceasta să nu îţi ruleze imediat pe repede înainte o listă întreagă cu motive pentru care să te pregăteşti de un eşec. Să îţi dobori tiparele cioplite adânc în tine care te-au transformat într-o “no person”, dar, în acelaşi timp, să ştii să spui nu, atunci când nu poţi sau când ţi-ai face rău dacă ai intra în scenariul respectiv. Adică, rezumând, să fii o persoană prietenă la cataramă cu da, dar să ştii să spui nu atunci când trebuie. Aceasta este provocarea. Tu? Tu ştii să spui nu?
