Puterea unui storytelling bun

În toamna lui 2013 mă mutam definitiv în București. Până atunci, aproape fiecare weekend era petrecut aici. Mai ales de când s-a născut Eric, nepotul meu cel mic.

Nu mai puteam. Nu mă mai regăseam în Slatina – orașul în care m-am născut, am crescut și am locuit 33 de ani. Simțeam că mă sufoc. Trecusem prin atâtea – dezamăgiri în relații, joburi transformatoare, dar atât de provocatoare, boala și moartea tatălui meu, iubiri neîmplinite, trădări și bârfe – cum se întâmplă într-un oraș mic unde toată lumea știe pe toată lumea, și, uneori, lumea are senzația că știe ce faci și cine ești mai bine decât tine.

Am venit în București cu gânduri mari, de poziții de management în corporații. Atâta știam. Astea erau idealurile mele de succes – un job de top cu salariu mare, și, cel mai probabil, prea puțin timp pe care să mi-l dau mie.

Dar uneori, fără să înțelegem de unde vine inspirația, cotim pe căi pe care nu bănuiam că vom ajunge.
În paralel cu rolul de director de dezvoltare într-o companie, am început să îmi construiesc o viață socială și culturală bogată, să cunosc oameni din toate bulele Bucurestiului. Să merg foarte mult la teatru și să văd artă performativă și dans contemporan. Și să scriu mai mult pe blog. Mai mult decât glumițele și povestioarele stupide (așa le văd acum când mă uit în urmă) din viața mea de la Slatina.

Mi-am transformat blogul într-un spațiu virtual cu povești personale scrise cu sensul de a arăta o călătorie, învățături și lecții, care ar putea fi ale oricui. Dar a devenit și o platformă de interviuri în formă lungă. Primul a fost cu Șerban Pavlu, țin minte emoția acelui moment de parcă s-a întâmplat ieri.

Am continuat să fac interviuri, dar și să scriu personal în toți anii ăștia, onest, despre ce tot trăiam: depresie, anxietate, terapie, doliul după părinții mei, vindecare, dezvoltare personală, viața așa cum este. Și cu teatru, filme și dans, uneori. Cu îndrăgosteli și încântări. Am scris fără să cosmetizez. Fără frică de expunere. Și am primit, în schimb, zeci de mesaje de la oameni care-mi spuneau:

„Mi-ai pus în cuvinte gândurile.”
„M-am simțit mai puțin singură.”
„Trec prin ce ai trecut tu, și mă ajută scrierile tale.”

Am înțeles atunci că storytelling-ul personal nu e doar despre mine. E despre ce se deschide în ceilalți când citesc. Despre ce trezesc părți din povestea mea în ei. Despre felul în care le face loc să se vadă, să se recunoască, să se accepte. Și poate chiar să se iubească, sau măcar să fie îngăduitori cu ei.

Știu că poveștile conectează oameni, ne aduc mai aproape, ne inspiră. Dar e nevoie să îți asumi expunerea și scrisul personal. Să le vezi valoarea în spațiul public. Să nu fie pentru hrănirea egoului, căutarea validării sau a vindecării. Pentru că validarea și vindecarea nu vor veni niciodată din social media.

O întrebare pe mi-o pun obsesiv în ultimii ani este: “De ce scrii tu acum asta? Ce vrei să aduci în spațiul public?”

Nu-mi iese mereu să aduc ceva bun sau inspirațional. Uneori câștigă o rană pe care am tot oblojit-o de ani de zile, aia pe care o avem multe și mulți – să fim văzuți. Uneori credem că ea s-a închis, dar când se închide se vede. Cu ochiul liber. Se vede în cum umblăm prin lume și în cum scriem. Și nu, nu zic aici de extrema cealaltă, în care începem să ne credem Jedi sau Guru și ne îmbătăm cu narcisism în social media, că uite cine suntem și unde am ajuns.

Alteori, frâiele condeiului meu (mă rog, degetelor pe tastatură) le preia furia, mai ales când scriu civic. Mai ales când scriu din interiorul meu feminist. Și, alteori, neputința și scriu căutând curaj și inspirație eu însămi.

Dar, de cele mai multe ori, răspunsul la întrebarea “ce vreau să aduc în spațiul public” vine într-o formă pentru ceilalți.

Văd că acum toți scriem personal, toți facem storytelling. Mie îmi place. Devine cumva normalitate să vorbim și despre o altă parte de viață pe care o trăim cu toții, cea necuratoriată.
Cu mulți ani în urmă, mie îmi ziceau la birou – “Tu ești mai ciudată, te știm”.
Doamne, ce mă mai supăram. Că nu înțelegeam de ce. De ce să zici unui om asta? De ce să nu taci, dacă nu ai ceva bun de zis?

A trecut.

Eu cred foarte mult în storytelling personal. Cred că fiecare dintre noi este erou în viața sa și traversează o călătorie cât timp trăiește aici, care este o poveste pe capitole. Spusă cu sinceritate, poate aduce cititorului informație, speranță, inspirație. În niciun caz n-ar trebui să vină cu etichete sau judecata povestitorului.

Eu cred foarte mult și în storyteling de brand. Da, da, storytelling. Cu călătoria eroului, în acest caz brandul, și încercările apărute în timpul e, cu personaje, și eroi salvatori. Scriitura e de al soi, nu e o poveste, dar ca frame e tot storytelling. Cred că storytelling-ul e o unealtă cu o forță uriașă pentru brandul personal și pentru business.

Am lucrat cu lideri care nu știau cum să-și povestească parcursul. Care, odată ce și-au pus povestea în cuvinte, au devenit mai autentici, mai umani, mai aproape de organizațiile și de oamenii lor. De asta cred că storytelling-ul nu e doar despre scris. E despre apartenență. E despre călătoria personală a fiecărui erou în viața sa, și despre business, deopotrivă.
În spatele oricărei strategii stă, întotdeauna, un om cu o poveste. Și atunci când povestea aia e spusă onest, poate deschide drumuri. Sau poate inspira.

Când îți spui povestea cu sinceritate, cu umanitate, cu vulnerabilitate, creezi punți. Către tine, către brandul și business-ul tău și între oameni. Iar autenticitatea nu mai e un „trend”, ci devine singura formă reală de a construi încredere. Oamenii nu se mai conectează la titluri, la promisiuni lucioase sau la lozinci motivaționale. Se conectează la oameni. La ce au trăit ei. La cum au mers mai departe. La ce au învățat din rupturi și ce-au reconstruit din ele. La cum au depășit obstacole.

Storytelling-ul personal e piatră de temelie pentru un brand personal solid. Și nu e vorba doar de postări cu vulnerabilitate sau cu lecții de viață. Ci și texte scrise pentru a face clar cine ești, pentru cine ești și care e felul tău unic de a contribui în lume.

Într-un ecosistem de business în care toată lumea vinde ceva – un produs, un serviciu, o idee, o creație artistică – povestea e diferențiatorul. E ceea ce face ca oamenii să-și amintească de tine, să simtă că rezonează cu valorile tale, și, mai ales, să aibă încredere. Poți să ai cea mai bună ofertă, cel mai bun produs, dacă nu e însoțit de o poveste – una care să creeze emoție, care să aducă sens și care să-l facă pe celălalt să spună „și eu simt asta” – cumpărătorul nu este prea curios de ce ai tu de oferit.

Povestea e puntea dintre cine ești și cum vrei să fii văzut. În brandul personal, e mai valoroasă decât orice CV sau strategie. Iar în business, e firul care leagă clientul de sensul din spatele a ceea ce vinzi.

Un brand de business sau personal care are poveste are:

• Autenticitate. Și asta se simte. Lumea e extenuată de mesaje ambalate colorat, dar goale de conținut uman.
• Claritate. Când știi ce ai traversat, cine ești și ce ai de oferit, poți articula mult mai simplu ce vinzi, de ce și pentru cine.
• Coerență emoțională. Dacă nu ai o poveste în spate, oamenii nu știu ce să simtă legat de brandul tău. Povestea creează emoție. Și emoția duce la decizie.
• Legăturirealecupublicul și clienții tăi. O ofertă și o campanie se pot copia. Povestea nu. Ea e doar a ta. Iar prin ea, oamenii simt că fac parte din ceva mai mare decât o tranzacție.
• Memorabilitate. Un brand fără poveste e doar zgomot. Cu storytelling-ul potrivit, devii recognoscibil. Și, uneori, de neuitat.

Să nu uităm că poveștile sunt cele care ne conectează. Poveștile și povestitul cu alți oameni sunt mai “happy place”.