Când lucram la corporație, succesul era ceva foarte clar pentru mine, el era stabilit in funcție de targetele atinse, de cum contribuisem, pe cifre, la dezvoltarea companiei într-un interval de timp dat. Când am lucrat pentru o companie care asigura servicii unui client foarte mare, succesul se măsura zilnic și anual prin cifre legate de operațiunile pe care le făceam pentru ei. Succesul meu ca angajat, însă, depindea foarte mult de oamenii pe care îi coordonam, care erau prost plătiți și jucau zilnic în Mission Impossible sau ceva. Pentru că targetele lor erau, uman, foarte greu de atins. Deci, când ei nu mai puteau, nici eu nu mai aveam succes. Când am lucrat pentru o companie care avea mai mulți clienți în portofoliu, succesul însemna numărul și valoarea contractelor pe care le semnam. Pentru acestea, însă, nu decideam eu prețul și condițiile, ci alții mai sus de mine care se gândeau la profituri mari. Am luat toate astea ca atare în deceniul de corporație. Nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă, într-adevăr, așa ar trebui să arate succesul profesional și pentru mine, doar sub formă de niște cifre, nu că acestea nu ar fi importante. Dar doar așa se poate măsura succesul?
Când eram în alte zone, uman vorbind, și mă măsuram cu cei din jur, nu cu mine, succesul personal însemna: casă, mașină, relație cu bărbat, călătorii etc, dintr-astea clasice. Nici nu se punea problema, și nici nu auzeam des la oamenii cu care mă măsuram, nimic despre relații sănătoase, împlinitoare, despre bucuria de a trăi în mijlocul unei familii, despre cât de bine îți este acasă, în casa ta. Despre ce faci exact cu banii pe care îi ai, despre cât de bine este la munca importantă pe care o ai. Succesul însemna doar să le ai. Nu cum le ai.
Am fost învățați că succesul trebuie să fie ceva mare, și neapărat cuantificabil în posesiuni materiale, în bife pe un checklist pe care societatea românească l-a creat. Am fost învățați că succesul personal înseamnă căsătorie și copii, nu contează cum, important este să le ai. Pe tot fondul ăsta de traumă colectivă de sărăcie, abandon și abuz, am luat mulți ce ni s-a servit, fără să ne mai întrebăm ce înseamnă pentru noi succesul? Pe fondul ăsta de traume colective, social media a venit și a pus cireașa pe tort, în ultimii ani, stabilind niște standarde și mai înalte: în câte vacanțe pe an mergi, cu cine, cât lux și opulență se văd în poze, câte poziții (profesionale, nu sexuale, doooh) ai acolo trecute la bio.
Dinainte de pandemie, dar cu atât mai mult în ultimii doi ani, mulți am înțeles că jobul și ”realizarea profesională” care ne sufocă și nu ne mai lasă timp pentru noi și pentru cei dragi, care ne dezechilibrează, nu este chiar succes. Că hastagurile de pe Facebook cu iubi, când tu vii acasă și stai doar pe telefon, că nu ai chef să îl/o bagi în seamă, nici pe el/ea, și nici copii, nu este chiar succes personal, ci doar o bifă într-un checklist. Care este posibil să nici nu fi fost al tău, ci al părinților sau bunicilor tăi. Că banii mulți mulți, fără a avea o muncă împlinitoare, nu reprezintă chiar un succes financiar.
***
Într-unul dintre episoadele din Grey’s Anatomy, Amelia Shepard îi refuză cererea de nevastă lui Link și îi spune că ea este fericită așa: iubindu-se cu el, având doar un copil și fiind independentă. Ăsta era succesul ei personal, să iubească fără forme legale și mulți copii, restul o îngrădea.
Când am avut evaluarea într-un proiect în care lucrez, după ce am bifat niște cifre, directorul unui departament internațional al unei organizații, m-a întrebat: ”Vreau să știu cum te-a schimbat pe tine personal, anul ăsta. Cum și cât simți că ai evoluat personal, alături de noi?”. Am ridicat dintr-o sprânceană, mai ales pentru că nu eram obișnuită cu astfel de evaluari ale succesului profesional. L-am întrebat dacă este sigur ce mă întreabă sau și-a ales greșit cuvintele în engleză. N-avea cum, evident. 🙂 Mi-a spus că pentru el este importantă și evoluția mea personală, dincolo de cifre, fiindcă o privește ca pe succes al organizației. Iar dacă eu m-am dezvoltat personal alături de ei, asta se vede, invariabil, și în munca mea. M-a surprins plăcut perspectiva lui.
Zilele trecute, un alt om cu care lucrez, m-a felicitat pentru un share al unui material scris, făcut de mine. Că de acolo a pornit tot textul acesta, practic, de la întrebarea pe care mi-am pus-o, după ce mi-am potolit piticul din creier care zicea: ”Hai, frătică, this is nothing!”. Nici nu am putut să mă bucur de aprecierea ei, pentru că eu nu vedeam ce se întâmplase ca pe un succes, fiindcă nu mi se părea ceva uau. Și-apoi chiar m-am întrebat: ”Până la urmă, ce este succesul, Ile? Nu poate fi și ceva mai mic, mai simplu, dar care să te bucure?”.
***
Succesul vine în multe forme și nu mai suntem în anii ’90-2000, lucrurile sunt altfel în lume, oamenii au evoluat în conștiință. Poate este momentul ca succesul, pe orice plan, să aibă alte dimensiuni și alți indicatori. Și, îndrăznesc să spun că indicatorii ăștia ar fi bine să fie legați și de altceva, nu doar de cifre, targete, revenue, posesiuni, checklist-uri.
Cât m-am bucurat anul ăsta?
Cât am ajutat? Cât am făcut și pentru alții, nu doar pentru mine?
Am adus ceva bun în lume prin ceea ce știu să fac, prin munca mea?
Am avut un echilibru constant între viața personală și cea profesională?
Experiența profesională din organizația asta mi-a adus și altceva bun, în afară de bani? (foarte importanți, de altfel)
Cu câtă bucurie și implicare muncesc? Mă simt apreciată de organizația pentru care lucrez?
Este mediul meu de lucru unul sănătos?
Cum mă simt în relația asta? Pot fi eu însămi mereu, fără teamă? Sunt ascultată? Sunt apreciată? Spațiul comun dintre noi, în care pune fiecare din el pentru binele doi-ului, este unul sănătos?
Cât m-a împlinit călătoria asta în locul acela?
Cât timp și ce fel de timp am petrecut azi cu copiii mei?
Cât timp am avut pentru mine, doar pentru mine?
Câtă liniște simt? Cât sunt de conectată cu mine? Cât îmi este de bine?
Ce am învățat nou?
Unde sunt, față de anul trecut, personal și profesional?
Și lista ar putea continua, depinde de fiecare. Dacă nu am învățat încă faptul că succesul este ceva ce trebuie să iasă din granițele unor cifre, poate ar fi benefic să învățăm să îl privim și în alte moduri decât ni s-a spus. Mai din apropierea a cine suntem fiecare. Nu prin comparație cu ceilalți, asta în mod sigur e nesănătos, ci prin raportare la noi ar fi benefic să învățăm să îl măsurăm și altfel.
Este ușor? Nu. Pentru că este nevoie de multă introspecție, evaluare a tuturor aspectelor propriei vieți și onestitate față de sine. Dar, poate, așa am trăi mai sănătoși, mai liniștiți și mai luminoși. Iar la finalul unui an greu când tragem linie, chiar dacă contul din bancă nu are nu știu câte cifre, nu am călătorit cât am sperat și nici nu am avansat într-o companie de top, știm că am trăit succesul. Iar el poate fi inclusiv faptul că am supraviețuit acestui an, rămânând sănătoși fizic și mintal.
