Pe o plajă din Grecia am simțit cu adevărat pacea sublimă a iertării. Am mai scris aici despre iertare, și despre cum se simte ea în suflet și în corp. Cu timpul și experiențe de viață, am descoperit că îi iertasem doar cu mintea pe unii oameni pentru cum s-au purtat cu mine, pentru rănile pe care mi le-au provocat. În niciun caz cu sufletul. Și, mai ales, o făcusem (mă rog, crezusem că o făcusem) mai mult pe fondul presiunii pe care o pusesem pe mine auzind repetitiv în jurul meu ”trebuie să îl/o ierți, o faci pentru tine”. În mintea mea rula deja un program introdus acolo de alții: ”dacă nu ierți, nu ai cum să fii cu adevărat bine”. Să știți că așa este, doar că lucrurile nu se întâmplă chiar așa imediat când vorbim despre situații de corazon. Uneori, până la iertare, este mult zbucium și orbecăială prin zone întunecate.

Da, știu că iertarea nu este pentru cel ce mi-a greșit, ci pentru mine. Dar eu nu am înțeles niciodată cum pot să iert doar pocnind din degete. La mine nu a mers. Nu sunt vreun guru dintr-un ashram sau vreun Jedi. Și, mai ales, mintea mea nu procesa cândva cum să îl iert pe cel care îmi făcuse rău conștient, fără remușcare, și care își continua viața nestingherit după ce mă călcase în picioare? Mi se păreau nedrepte situațiile de acest gen și mă certam cu Dumnezeu de fiecare dată, întrebându-L furioasă de ce permite așa ceva?

Iertarea nu este întotdeauna o lucrare ușoară și credința mea este că nici nu o putem face singuri până la capăt. Dimpotrivă, necesită o putere personală și o muncă extraordinare. Și puțin ajutor, de undeva mai sus de noi. Este nevoie de timp și de spațiu pentru a se produce o modificare substanțială a interiorului nostru, care să permită și să poată conține iertarea totală, cea din suflet, cea care aduce împăcare și liniște.

Când vorbesc despre ceea ce am simțit în ultima mea vacanță de vară de anul acesta, când am conștientizat cât de ușoară mă simt, mă refer în primul rând la iertarea mea. Am greșit enorm în ultimii ani, și mi-a trebuit ceva timp să mă iert. Apoi la iertarea oamenilor iubiți care, invariabil, mi-au greșit sau așa am perceput eu atunci. M-a durut mult să descopăr în terapie câte supărări ascunsesem în subconștient. Si, în final, vorbesc despre iertarea oamenilor cu care m-am intersectat de-a lungul vieții și mi-au făcut rău într-o formă sau alta. Se simte multă pace, vă zic, atunci când știi că ai iertat și cu inima.

Sunt recunoscătoare că am reușit să-mi iert părinții pentru anumite acțiuni și comportamente din copilăria mea (sau pentru lipsa lor). Chiar dacă i-am iubit și am făcut tot ce am putut să îi ajut în clipele lor grele, nu îi iertasem. I-am iertat doar când am putut, nu când poate ar fi fost mai bine pentru fiecare. Și da, mi-a părut rău că nu ne-a mai fost dat să vorbim față în față despre toate astea, însă am făcut pace și cu timming-ul.

Am avut nevoie de luni întregi și sute de pagini de jurnal scrise, de pildă, ca să iert un bărbat care mi-a făcut mult rău, uneori fără să vrea, alteori cu bună știință. Mă rugam zilnic să mi se dea puterea să îl iert pentru tot și să mă eliberez de povara aceea. L-am iertat când interiorul meu s-a schimbat și am avut forța să o fac cu inima, nu când ”trebuia”.
Iertarea adevărată este un proces interior profund, nu o decizie exprimată verbal, nici o declarație făcută Universului. După care, pac, se produce totul fără să facem noi nimic. Bullshit. E multă muncă, mă repet, de înțelegere, de acceptare, de reconfigurare a sinelui pentru a putea ierta.

Suntem mulți cei care ducem poveri ale neiertării și le târâm după noi ani de zile. Pe unele nici măcar nu le conștientizăm, pe altele atât de adânc le-am îngropat în subconștient, încât este nevoie să săpăm vreme îndelungată pentru a le regăsi și a da piept cu ele. Apoi sunt cele pe care le-am așezat voit sub un preșuleț prăfuit de vreme. Pentru că, nu-i așa? ce rost are să ne mai gândim la ceva care a fost și a trecut? Oricum nu mai putem schimba nimic. Well, nimic mai fals. Orice gunoi lăsat în urmă se adună și, la un moment dat vine tăvălug peste noi. Sub formă de boală fizică sau psihică, din păcate. Sau, mai puțin grav însă tot inconfortabil, de alegeri proaste în viață.

Sunt oameni care au suferit mult din cauza altor oameni. Eu sunt unul dintre ei. Mi se spunea în anumite sedințe de terapie că eu decid să sufăr. Că eu decid, nene, dacă acțiunile celor din jur mă rănesc sau nu. Mi-am construit procese de devalorizare masivă pe această ”spălare de creier”, pe această sugerată incapacitate de a alege conștient să nu sufăr când cineva mă nedreptățește sau mă atacă. Oh, well, nu cred că este chiar așa, pe bune. E mult mambo jambo spiritualo-psihopupu în jur. Fiecare poate cât poate într-un moment sau altul, căci, dacă ar putea, normal că ar face mai mult. Și nimic, dar nimic nu se produce ca și cum am avea un băț fermecat cu care atingem buba și ea trece. Este o călătorie, uneori dureroasă, iertarea.

Ce mi se pare foarte important când mă gândesc acum la iertare este să fiu foarte conștientă de ceea ce trăiesc și simt în momentul în care mă mai întâlnesc cu situații care ar putea necesita acest proces. Că vor mai fi, normal. Să îmi ascult atent vocea interioară, care mereu, dar mereu este cea mai bună busolă. Să înțeleg că acțiunile celor din fața mea vin din interiorul lor, din rănile și traumele lor și să încerc să ies imediat din orice conjunctură nesănătoasă care se poate transforma într-un carusel dureros. Și, dacă totuși, din vreo neputință sau rătăcire am ajuns acolo, după ce mă dau jos din trenul ăla să îmi dau voie să trec prin fazele de revoltă, de furie, de tristețe, în loc să mă pun singură jos că le simt. Iertarea și împăcarea urmează abia apoi.

Tot pe plaja aia mișto din Grecia (boy, did I miss this?), cu pini și o pasăre care m-a ”atacat” din zbor cu o crenguță drept pe umărul drept, am realizat și faptul că a mă accepta fix așa cum sunt înseamnă, de fapt, să îmi accept și umbrele. Pentru că toți le avem, nu suntem Iisus niciunul. Dar acesta este un alt subiect, că și așa m-am întins și repetat ca o sârbă oltenească. Sunt curioasă să aflu cum faceți voi cu iertarea.

DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

1 COMENTARIU

  1. Asa tare imi place sa citesc genul asta de articole ale tale. Ma regasesc f tare in ele. Poate pt ca sunt tot un Capricorn cu ascendent in Fecioară 😋.
    Legat de iertare, ma chinui si eu cu procesul asta de o vreme buna. Acum, citind la tine, imi dau seama ca sunt la faza iertarii cu mintea. Ca asa se zice, ca daca ierti te eliberezi tu si iti e mai bine. Stiu si simt ca tb mai mult de atat. Lupt sa o pot face si cu sufletul. Simt ca sunt aproape. Alteori departe. Dar va veni si momentul ala pt ca mi-l doresc si conștientizez din ce in ce mai multe lucruri despre mine si despre ceilalti.
    🙏

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*