Zilele trecute, urma să merg într-un centru deschis pentru refugiații aflați în tranzit să vorbesc puțin cu ei, fără să le provoc vreun fel de stres suplimentar. Deși am mai vorbit cu oameni vulnerabili, nu m-am aflat niciodată în postura de a sta față în față cu oameni care fug de un război. M-am gândit cu o seară înainte ce aș putea să îi întreb eu pe oamenii aceștia traumatizați, cărora războiul le-a dat viețile complet peste cap și le produce o durere enormă. Femei și copii au lăsat tot în urmă și au plecat, despărțindu-se de bărbații și tații lor, bătrâni au rămas adăpostiți în beciurile caselor, cu provizii cât să le ajungă o perioadă scurtă de timp. Citisem online povești de-ale refugiaților, văzusem imagini emoționante și orice întrebare mi se părea nelalocul ei.
Este foarte provocator să te afli în fața unui om care are doar hainele de pe el și să reușești să păstrezi un echilibru în conversația cu el, să nu pară că îi minimalizezi drama, dar nici să nu îl scufunzi și mai tare în ea cu întrebări nepotrivite.
Un lucru m-a surprins grozav la toți cei cu care am povestit: speranța și dorința de a se întoarce acasă cât mai curând. Niciunul nu mi-a zis că pleacă definitiv din Ucraina, că s-a săturat de nesiguranță și pericol. Că mai bine o ia de la capăt altundeva în lume. Toți mi-au spus că abia așteaptă să revină în țara lor, că speră să își găsească nedărâmată de război casa și în viață bătrânii lăsați în urmă.
Prima cu care am vorbit a fost Kateryna, o tânără frumoasă și deșteaptă de 24 de ani, arhitectă. Am întrebat-o dacă sigur are 24 de ani, pentru că părea de 17. A râs și am simțit că s-a spart gheața. Am întrebat-o cum era viața ei înainte de război și început să îmi povestească ce viață frumoasă avea în Odessa. Avea un job mișto, un apartament închiriat chiar în centru, prieteni mulți și preocupări pe care orice tânără de vârsta ei le are: ieșit, socializat, mers la cinema, la salonul de cosmetică etc. Cu câteva zile în urmă era într-un centru de tranzit din București, acum este în Polonia la niște rude. A fugit de război cu mama sa, profesoară în Nikolaev, lăsându-și bunicii în urmă.
Pe 24 februarie, viața i s-a schimbat într-o clipă. Dormea când a început războiul, nu a auzit nimic, dar mama ei a auzit sunetele bombardamentelor din apropierea orașului ei și a înțeles că războiul a început. Și-a sunat imediat fiica și i-a spus să aibă niște lucruri puse într-un bagaj mic și să fie gata să plece oricând. Nu au plecat imediat, au mai rămas încă o săptămână, sperând că nu vor fi nevoite să-și părăsească casele și bătrânii. Bunica Katerynei este nedeplasabilă. Dar lucrurile nu evoluat înspre mai bine după câteva zile, așa că au decis să părăsească țara, cu toată durerea pe care le-o provoca treaba asta.
Le-am rugat să îmi permită să le fac o poză și au zâmbit, mi s-au părut tare frumoase, se odihniseră în ultimele 2 zile și se mai liniștiseră, se simțeau în siguranță, dar tristețea era tot acolo în ochi, chiar dacă zâmbeau.
„Totul este oribil și minunat în același timp. Oribil pentru că a trebuit să ne abandonăm casele și viețile, să fugim de război, minunat pentru că am primit atât de mult ajutor aici în România pentru a putea merge mai departe”, mi-a zis Kateryna la final.
***
Apoi am cunoscut-o pe Arina, o fetiță de 8 ani, care a m-a îmbrățișat de cum m-a văzut și apoi a fugit la masa unde desena. ”Thank you, thank you”, repeta într-una și făcea o plecăciune în fața oricui vorbea cu ea. Nici ea, nici mama și sora sa cu care era nu știau engleză. Arina avea niște coli și creioane colorate, i le dăduseră oamenii din centrul de tranzit unde a stat câteva zile, iar ea făcea portrete. Așa cum se pricepea ea. Cum intra cineva în clădire pe care nu îl mai văzuse, se ducea la el, făcea o reverență, apoi îl desena. Asta mi-au spus oamenii de acolo care aveau grija de refugiați. Așa m-am trezit și eu cu un protret în brațe. Cred că era felul său de a se apropia de oameni și de a mulțumi pentru ajutor. Nu știu.
***
Victoria are 60 de ani. I-a împlinit pe 4 martie, pe drumul dintre Kiev și București. Locuia singură în casa sa de la țară, la 10 kilometri de Kiev și nu a vrut să plece din primele zile ale războiului, deși cele 2 fete ale sale plecaseră deja în Turcia. ”Într-o dimineață, m-am trezit fără ferestre la casă după un bombardament. Atunci m-am hotărât să fug”, mi-a spus. Acolo, la țară, cum e și la noi, Victoria creștea vaci și cai, și avea câțiva câini. Când a înțeles că pericolul este foarte mare deja, a pregătit vase mari cu apă și hrană pentru animalele ei. Apoi a deschis porțile grajdurilor lor și ale curții pentru a le elibera, dacă vor să fugă și a plecat. Fără vreun bagaj, fără haine de schimb, doar cu cele cu care era îmbrăcată și cu geanta pe umăr.
A trecut granița cu România și a venit la București unde s-a odihnit 2 zile înainte de a pleca mai departe spre Turcia la fiicele sale, care deja au închiriat un apartament unde vor sta toate 3 și cei 3 nepoți ai Victoriei. Au decis să rămână împreună cel puțin 6 luni departe de război. Fetele își caută locuri de muncă, iar ea va avea grijă de cei mici. Ginerele Victoriei și fiul ei Robert au rămas în Ucraina pentru a-și apăra țara, iar fiul ei este și voluntar acolo pentru bătrânii care sunt în țară, fără niciun sprijin.
Victoria râdea la fiecare câteva cuvinte pe care mi le povestea când în engleză, când în ucraineană. Asta cred că era reacția sa la trauma pe care o suferă, iar când am rugat-o să dacă îi pot face o poză mi-a zis să aștept să se pieptene. Doamne, ce mi-a plăcut treaba asta!
***
Cu Katia, o femeie de 46 de ani și fiicele sale, Katia de 19 ani și Tamara de 22, am stat de vorbă în camera unde fuseseră cazate împreună. Erau foarte obosite și debusolate, tocmai ajunseseră în București și erau destul de speriate, chiar un pic suspicioase. Le-am rugat să stam un pic de vorbă și mi-au povestit că încă nu reușesc să se acomodeze cu ideea că, cu doar două zile în urmă trăiau frumos în orășelul lor, Nikolaev și se ocupau de micuța lor cafenea, iar acuma dormeau într-un centru de tranzit și călătoreau înspre Georgia. A vorbit mai mult mama cu mine, mi-a zic că merg în Georgia pentru că ea este de acolo și mai are ceva rude, fetele nu fuseseră niciodată, erau născute și crescute în Ucraina.
Am reușit eu să mă țin tare și cât am vorbit cu ele, dar când mama, mai mare decât mine cu doar 3 ani, s-a uitat în ochii mei și mi-a zis ”Sper să nu treci niciodată prin ce trecem noi, nici tu, nici ai tăi, este cumplit”, mi-au dat lacrimile. Apoi a zis cât sunt ele de recunoscătoare că au primit mâncare gratis și o saltea fiecare pe care au dormit. Vă dați seama cât erau de obosite și speriate? Când am plecat din camera lor, Katia cea mică m-a luat în brațe, m-a strâns tare și a început să plângă. Nici nu știi ce să zici în astfel de momente, poți doar să te străduiești să fii prezent, să fii acolo, să încerci să le acorzi sprijin emoțional cumva…e greu. M-am gândit cum se simt toți oamenii care fug zilele astea din calea războiului, cât de traumatizați și debusolați sunt, câtă nevoie au de blândețe și de alți oameni cu care să vorbească, să râdă, să plângă.
***
Am cunoscut aceste femei minunate și mi s-au părut toate, de la cea mică de 8 ani, până la doamna Victoria de 60 niște super femei, care erau încă în picioare. Cu frică, durere și oboseală, dar ERAU și mergeau mai departe. Le-am documentat sumar poveștile, ca parte a proiectului în care lucrez cu Organizația CONCORDIA. Și vreau să vă rog să donați, dacă vreți și puteți pentru ei, este nevoie imensă de ajutor și orice sumă este importantă.
♦️ Online: https://www.concordia.org.ro/ajuta-si-tu/doneaza-online/
♦️ Conturi bancare
CONT RON: RO32 RZBR 0000 0600 0240 8036
CONT EUR: RO16 RZBR 0000 0600 0240 8033
CONT USD: RO59 RZBR 0000 0600 0240 8035
Vă dați seama că mulți ne plângeam în urmă cu nicio lună de zile de probleme care nici măcar nu sunt probleme? Iar acum peste tot vorbim cu frică doar despre un război oribil pornit de un dictator tulburat mintal, stăm la cozi la pașapoarte și facem haotic provizii?
