Nu toate femeile sunt mame. Este vorba despre alegeri sau neputinţă

Relatam zilele trecute o discuţie avută recent cu o doctoriţă – foarte faină ca om, doar că a simţit ea nevoia să fie un pic indiscretă şi să mă interogheze scurt – care mi-a reconfirmat faptul că noi românii, indiferent de nivelul cultură şi educaţie, suntem campioni la băgatul în viaţa altora, la etichetare şi la datul cu părerea. Aici mă includ și pe mine, pentru că, cu toate că lucrez la treaba asta, tot îmi dau cu părerea și judec, mai rar, e drept în ultimii ani, dar tot o fac.

”Doctorul (femeie) – “Câţi ani ai?”
Eu – “36”.
Ea – “Copii ai?”
Eu – “Nu”.
Ea (medic, femeie, repet) – “Şi ce mai aştepţi? Timpul trece!”.
Eu – “Să vină barza să îi aducă”.

Nu este primul schimb de replici de acest gen dar am învățat să nu le mai dau putere acestor oameni, fie că sunt vechi în viaţa mea, fie că sunt noi, şi cred ştiu despre mine, despre firea mea, doar văzându-mă de câteva ori sau doar citind ceea ce scriu. În urmă cu ani buni, lucram cu o femeie, măritată, fericită, frumoasă. Avea puţin peste 30 de ani și nu avea copii. Eu aveam 22 pe atunci şi tot auzeam în jur colegii întrebându-se între ei de ce nu are C. copii, ce mai aşteaptă, „că doar nu întinereşte” şi mai multe pe acelaşi model.

Într-o zi mi-a povestit. Nu putea să aibă. Şi nu numai că nu putea, dar făcuse şi nişte tratamente despre care doar când auzi, ca femeie, te infiori. Mi-a zis “Ştiu că lumea vorbeşte, îi las să vorbească. Oricum nu mai încerc nimic. Nu mai pot. Ştii cum este, Ile, să ţi se injecteze cu o seringă imensă nişte substanţe direct în uter şi să simţi durere, şi frustrare, şi umilinţă?”. Cred că a fost prima oară când m-am întâlnit, de la distanţă, cu aceste prejudecăţi şi îmi amintesc că mă gândeam ce trebuie să fie în sufletul ei pentru că, inevitabil, auzi la un moment dat când lumea vorbeşte pe la colţuri despre tine. Și doare un pic, oricât de evoluat ai fi și de indiferent la păreri din exterior.

Nu am complexe de vârstă, în sensul că o accept dar nu o las să îmi conducă viaţa sau să îmi restricţioneze ideile, proiectele, deciziile. Vârsta este realmente doar un număr, dacă eşti sănătos la trup și la minte, dacă ești împăcat cu tine, dar, mai ales, dacă ai grijă de tine. Este drept, sunt lucruri care se fac mai bine la anumite vârste, dar nu cred în reguli albe sau negre, ori în modele general valabile.

Sunt, însă, multe femei care trec prin adevărate drame personale pentru că nu au un statut civil “agreat” de această societate pentru o anumită vârstă, pe care şi-l doresc și ele, pentru care sunt dispuse să facă multe compromisuri. Mai sunt cele care îşi doresc foarte mult să fie mame şi nu reuşesc dintr-un motiv sau altul. Astfel de interogatorii, ca cel aplicat și mie, sau păreri despre ele emise în necunoştinţă de cauză de oameni care nu au altceva mai bun de făcut, le pot afecta.

O femeie devine mamă atunci când îşi doreşte, când poate din toate punctele de vedere pe care ea le consideră importante, când simte că a venit timpul sau când are cu cine, dacă nu face copilul în eprubetă. Iar alegerile personale, atâta timp cât nu fac rău în jur, se respectă şi nu se comentează pe la colţuri. Aşa este uman. Nu toate credem că a fi mamă este cel mai înălţător sentiment, că nu am trăit deloc în viaţa asta dacă nu am zămislit un copil sau că nu putem fi cele mai fericite fără un urmaş.

Nu toate putem avea copii, deşi ni-i dorim. Nu ne este dat tuturor să devenim mame. Nu toate am găsit acel suflet pereche alături de care să aducem pe cineva nou în lume, şi mai apoi, să nu-l viciem mental şi emoţional cu divergenţele dintre noi. Uitaţi-vă un pic în jur: câte cazuri de copii expuşi la astfel de situaţii există, în care părinţii nu se iubesc, nu se înţeleg, dar procrează.

Copiii nu se fac pentru că “avem o vârstă şi trebuie să fim în rând cu lumea“, pentru “a avea cine să ne aducă un pahar cu apă la bătrâneţe”, pentru că “asta urmează după căsătorie, nu?” sau pentru că îşi doresc mama, tata, socrul, soacra sau oricine altceva în afară de noi. Copiii se fac din iubire şi din dorinţa pură de a avea un copil, fără un alt motiv în spate, iar decizia de a nu-i aduce pe lume aparţine fiecărei femei în parte, atunci când nu există probleme de sănătate.

Mi-aş dori să trăim într-o ţară în care toate femeile, chiar dacă nu sunt persoane publice, să îşi simtă feminitatea şi fiinţa destul de puternice astfel încât să poată răspunde oricărei indiscreţii, interogatoriu sau etichetări, legată de a fi sau a nu fi mamă, cu zâmbetul pe buze. Aşa cum o fac doamnele dintr-un material foarte frumos. Îl găsiţi aici.