Din 17 noiembrie în cinematografele din țară a intrat Filmul Hawaii, o nouă producție românească scrisă și regizată de Jesús del Cerro care, pe genericul filmului, îi mulțumește lui Dragoș Bucur în calitate de producător, fiindcă a crezut în ideea sa de a face un film altfel despre o perioadă pe care mulți ne-o amintim bine. Mi s-a părut foarte tare că un spaniol a făcut un film atât de bun pe detalii despre comunism, ilustrând vremuri foarte gri în care libertatea era pentru români un concept inexistent.
Acțiunea se întâmplă în anul 1988, când oamenii sufereau de foame și de frig, când să aduci un tort cu banane și ciocolată copilului tău era imposibil, când securiștii supravegheau pe oricine, iar dacă cineva se abătea de la drumul trasat de partid era aruncat în închisoare. Sigur, cei din generația 35-45 de ani sau mai în vârstă, vă amintiți de pachetele de Kent și săpunurile FA date ca șpagă, de penele de curent, de televizoarele cu purici, de cinele ”romantice” la lumina lumânării sau de bucuria când mâncam ceva dulce bun în zile de sărbătoare.
Deși povestea este din și despre perioada ceaușistă, Hawaii nu este deloc un film gri despre comunism, ci un soi de poveste motivațională cu accente de dramă, comedie și romance despre libertate și lupta de a fi altfel decât turma, de a crede că poți fi liber oricare ar fi contextul în care te găsești la un moment dat. Și este, nu în ultimul rând, despre curajul de a face totul, dar chiar totul, ca să fii liber.
Pelicula începe cu un tablou dezolant care surprinde perfect sărăcia și disperarea oamenilor înfometați de un sistem bolnav, în care facem cunoștință cu Andrei (Dragoș Bucur) un șofer de taxi din capitală care visează la libertate și care, prin prisma meseriei și a felului său băgăreț de a fi, își crease o grămadă de relații de pe urma cărora aducea acasă mâncare, țigări, săpunuri sau dulciuri.
În vremuri în care nu exista noțiunea de proprietate privată, tatăl lui Andrei, Vasile (Constantin Cojocaru), este informat că este moștenitorul defunctului său frate care reușise să fugă din România și făcuse o avere unde credeți? În Hawaii. De aici începe lupta pentru că Andrei, sora lui (Rodica Lazăr) și tatăl lor trebuie să găsească o soluție să ajungă în Hawaii sau în altă țară de unde puteau revendica moștenirea fără a le fi confiscată de statul român comunist. Tânărul taximetrist începe să viseze mai abitir decât o făcuse până atunci la libertate și la occident.
Lucrurile se complică atunci când intră securitatea pe fir și când Andrei se îndrăgostește de tovarășa Ioana Bălan (Cristina Flutur) o femeie pe care o cunoaște aparent întâmplător când își depune actele pentru pașaport, gândindu-se să fugă în Iugoslavia.
Personajele din Hawaii sunt bine construite, stereotipuri ale perioadei comuniste, atât cele bune cât și cele negative, replicile, cu ușoare derapaje de la limbajul acelor ani, te prind imediat mai ales că sunt presărate cu glumele lui Andrei un tânăr ”kașto” de un optimism incurabil. Acțiunea este captivantă tocmai prin faptul că trece cu ușurință de la dramă la comedie, de la romance la urmăriri cu Dacia 1300 și la împușcături. Am râs și am lăcrimat la filmul acesta, am stat în tensiune și am aplaudat finalul deschis frumos gândit. Și m-am bucurat foarte mult de interpretarea actorilor și de muzica minunată, mare parte din coloana sonoră fiind înregistrată cu Filarmonica din Praga.
Dragoș Bucur este un taximetrist rebel care nu vrea să se dea bătut și să se resemneze că nu poate fi liber, Cristina Flutur este foarte expresivă în rolul unei femei căreia convingerile complet greșite îi sunt zdruncinate de iubirea care schimbă tot, Andi Vasluianu este grozav de malefic în rolul securistului Scarlat, Constantin Cojocaru este un bătrân trecut prin multe, foarte sensibil și un bun povestitor, Rodica Lazăr este sora care își pune fratele înaintea soțului (Gigi Ifrim) un activist entuziast de partid pentru care familia vine în urma conducătorului iubit.
Dacă ați trăit în acele vremuri, vi le veți aminti cu siguranță, inclusiv jocul cu bețișoarele colorate pe care eu îl jucam cu tatăl și sora mea și nopțile în care părinții vă puneau pulovere cu guler pe sub pijamale. Vă garantez, însă, că rememorarea acelor zile va fi fără prea multă dramă, fiindcă altul este mesajul filmului: să crezi și să ai curaj să lupți pentru visurile tale, orice ar însemna această luptă!
Filmul Hawaii este o binevenită reîntoarcere în timp, mai ales că trăim și în prezent niște vremuri tulburi și este un film foarte tare de văzut la cinema, ca să susținem filmul românesc și munca unei echipe foarte creative! 🙂