Dragoş Bucur este unul dintre actorii români din tânăra generaţie care s-a încăpăţânat să evite compromisurile de-a lungul carierei sale în film, teatru şi televiziune, într-o perioadă în care mulţi artişti par să nu îşi găsească drumul foarte uşor. El a vrut demonstreze că munca şi profesionalismul rămân ingrediente principale ale succesului în această branşă.
Alegerea de a face lucrurile diferit, de a se concentra pe calitate mai mult decat pe cantitate, i-a adus nu doar un plus de credibilitate alături de roluri şi proiecte de televiziune importante, ci şi privilegiul de a afirma că nu ar schimba nimic dacă ar lua-o de la capăt.
În prezent, este actor de film, producător, profesor de actorie, impresar, antreprenor şi are timp să le facă pe toate pentru că selectează proiectele în care se implică, cu aceeaşi atenţie.
A muncit mult să ajungă unde este, şi-a dedicat ani întregi din viaţă studiului şi practicării actoriei, mai întâi în teatru, apoi doar în film, după ce a renunţat complet să mai apară pe scenă în urmă cu 11 ani. A colaborat cu cei mai în vogă regizori români de film, a jucat la Hollywood alături de nume mari, şi a fost onorat cu titlul Shooting Stars la Festivalul Filmului de la Berlin. Am stat la poveşti cu Dragoş Bucur şi am fost plăcut surprinsă de sinceritatea sa, de exuberanţă, de naturaleţe şi de umorul lui molipsitor.
Cum te-ai descrie în acest moment? Mă gândisem să te rog să o faci în 5 cuvinte, dar mi-am dat seama că ar putea fi prea puţine. Este foarte exhibiţionistă treaba asta cu descrierea, ştii? Eu încerc, pe cât posibil ca, în interviuri, să fie prezentată imaginea aşa cum cred eu că e corectă, despre mine. Cred că sunt mai multe variante de Dragoş, cea pe care o vede lumea la televizor, cea pe care o văd prietenii, cea pe care o vede familia. Cred că varianta adevărată este cea pe care o vede familia, dar nu aş vrea să mă descriu pentru că, orice spun, capătă alte valenţe fiind spus din gura mea.
Şi rămânem la acest răspuns? Da, pentru că tot ce spun, fiind spus de mine direct, capătă altă însemnătate. Şi nu are legătură cu ce cred eu despre mine, ci cu felul în care lumea va încasa faptul că eu spun ceva direct despre mine.
Ok. Vorbeşte-mi despre anul 2014 în evenimente importante pentru tine. Păi am lucrat iar la casă, sper ca de data asta să o fi terminat. Am aflat că o să mai avem un copil, ne-am schimbat o maşină, căci ne mărim, nu mai intram în maşina aia mică. Am făcut Alt Love Building, am început să fac din nou televiziune după ceva ani şi am filmat câteva episoade într-un serial din afară. Cam atât.
Ce urmează în 2015? Se va naşte al doilea copil al nostru şi oricât de importantă ar fi cariera, când se naşte copilul, în casă totul se dă peste cap. Am un proiect nou cu Dana, o să începem ceva pentru copii în vreo două luni. Apoi, o să filmăm încă un film cu şcoala ActoriedeFilm.ro cu Paul Negoescu.
Despre ce va fi filmul? Dacă poţi să îmi spui. Există o premisă despre un bilet de loterie furat şi goana după recuperarea lui. Am câştigat la concursul CNC din 2014 finanţare pentru un film produs cu şcoala noastră şi sperăm să îl facem, să reusim să îl producem. Se numeşte Uruguay în regia lui Jesus Del Cello şi dacă strângem suficienti bani vrem să îl filmăm tot în 2015. Cu Visuri la cheie nu ştiu ce să-ţi spun deocamdată, dar, la nivel de discuţie, se pare că se va continua emisiunea.
De ce ai luat pauză de la televiziune atâţia ani? Mie nu îmi place televiziunea. Mi se pare că este pervertită din interior spre exterior. Şi nu îmi place ritmul de lucru din televiziune, este totul pe repede înainte. Compromisurile sunt de la sine acceptate în televiziune, contează doar ratingul şi atât. Am mai făcut televiziune de-a lungul anilor pentru că trebuie în meseria mea, pentru că înseamnă expunere, relaţii, bani. Dar, în ultimul timp am tot refuzat, am zis că îmi văd de ale mele. Cand a venit proiectul ăsta, am fost la audiţie, normal, ca toată lumea, dar nu am vrut de la început să îl iau. Dana m-a convins să merg să văd ce este de fapt. Şi am dat de un regizor mişto, Dan Petcan, de care mi-a plăcut şi de o echipă care, parcă, nu este din televiziune. Adică, deşi lucrează acolo, sunt toţi foarte sufletişti şi implicaţi. Am văzut că emisiunea se face pe bune, că toate cazurile sunt adevărate, că oamenii se bucură, se întristează, sunt surprinşi pe bune.
Ce feedback-uri ai primit după primul sezon din Visuri la cheie? Lumea are senzaţia că eu fac tot, ori nu este aşa, nu sunt eu cel care repară casele.
Da, dar faptul că esti în emisiune parcă îi dă mai multă credibilitate. Mie aşa mi se pare. Da, şi particip foarte mult la ea, participăm toţi, dar în spate este o întreagă echipă de oameni care mucesc, dau cu barosul, cară. Este, de asemenea, o echipă care face selecţia cazurilor. E o desfăşurare de forţe destul de mare, să ştii. Şi nu ştiu cum să le explic oamenilor că nu este în puterile mele să le schimb viaţa peste noapte. Vin oameni pe stradă şi îmi spun “Ajută-mă!”. Nu am cum să fac asta şi este destul de frustrant. Asta e partea neplăcută. Pe de altă parte, am observat ceva care nu ştiu dacă are legătură cu Visuri la cheie sau, pur şi simplu, acum am observat eu că există. Am început să aud şi să văd pe Facebook despre mici comunităţi care ajută oamenii cu nevoi de acest gen. M-am bucurat că există astfel de iniţiative.
Vreau să vorbim mai multe despre Alt Love Building. Cum a fost primit de public, care sunt semnalele, la o lună de când rulează în cinematografe? Nu merge la fel de bine ca primul. Nici nu stau să fac o analiză amănunţită de ce se întâmplă asta. Feedback-urile pe care le-am primit sunt de două feluri, cele care au venit din partea oamenilor de specialitate, care vin şi ele pe două canele, direct şi indirect. De cele mai multe ori, cele care îţi vin direct sunt toate bune, iar cele care vin indirect sunt mai apropiate de realitate. Apoi, sunt cele de la public care vin de la prieteni şi din vânzări. De la prieteni feedback-urile au fost în general bune, insa numărând biletele vândute nu e chiar atât de bun rezultatul. În ceea ce priveşte criticile, au fost mai bune decât la primul film. Acum, e foarte aiurea să stai să asculţi ce zice toată lumea. Mie foarte greu îmi schimbă cineva părerea din momentul în care ea s-a închegat şi eu cred că filmul ăsta e mai bun ca primul. Eu cred că pentru mine ca actor, Alt Love Building e mult mai bun ca Love Building şi, asta e, sunt egoist în cele din urmă şi mă interesează şi binele meu personal. Iar eu cred că rolul Silviu Soare din Alt Love Building e mult mai bun decât Silviu Soare din Love Building. Sunt puţin dezamăgit că nu a avut acelaşi succes la public, dar mă liniştesc uitându-mă că a făcut mai mult decât dublu faţă celelalte filme româneşti scoase în ultima jumătate de an.
Aveţi deja mai multe producţii cu şcoala ActoriedeFilm.ro. Cum a luat naştere această şcoală? Mă gândeam de mult la asta. De fapt prima oară mi-a venit ideea în maşină, eram cu Dana si veneam din vacanţă. Cu vreo 3 ani înainte să deschidem şcoala se întâmpla asta. Şi vorbeam, Dana a zis ceva, eu am zis ceva, şi in timpul discutiei, a aparut ideea acestei scoli, insa m-am gândit că, dacă încerc să fac atunci ceva, nu o să mă ia nimeni în serios. După aia au venit Poliţist, adjectiv şi The Way Back, adică am căpătat eu mai multă credibilitate, mai mult respect, pentru că notorietate exista, din filmele pe care le făcusem deja şi din emisiunile de televiziune. După ce a venit şi partea aia care simţeam eu cumva că lipseşte, au mai trecut vreo doi ani şi am vorbit cu Doru (n.r. Dorian Boguţă) şi cu Papi (n.r. Alexandru Papadopol). Şi au fost de acord, dar habar nu aveam ce facem nici unul dintre noi!
Deci nu v-aţi făcut un plan clar înainte. Nu, lucrurile au crescut treptat, uşor, uşor s-au aşezat. Apoi am venit cu ideea de a produce nişte scurt metraje de final, cu absolvenţii. Primul scurt metraj nu cred că a costat mai mult de 1000 de euro, dar încet, încet, am început să avem proiecte mai serioase, să facem rost de bani, să le gândim pe toate mai bine. Cred că şcoala a câştigat foarte mult datorită acestor proiecte de final, scurt şi lung metraje. Nimeni nu făcea aşa ceva înainte, nu erau multe şcoli dispuse să investească într-o producţie serioasă cu absolvenţii.
Este un vis devenit realitate şcoala ActoriedeFilm.ro, nu? Nu, nu a fost un vis. A fost o frustrare. Eu fac lucruri din frustrări. Eu agentia de impresariat am făcut-o din frustrare, pentru că mă saturasem să mă duc la negocieri şi producătorul să îmi arunce contractul pe masă şi să îmi spună “Semnează!”. Mi-am făcut şcoală de actorie pentru că am fost frustrat de multe ori ajungând pe platouri de filmare şi văzând actori care habar nu aveau textul la prima filmare căci se gândeau că merge şi aşa. Şi am ajuns să fac tot ce pot să produc filme pentru că m-am săturat să aştept să-mi sune telefonul să îmi zică un regizor “Dragoş, nu ai vrea să vii la un casting?”. Şi uite că, încet, încet am reuşit să trec de toate frustrările astea.
Ştiu că eşti antreprenor de ani buni de zile. Aşa ai procedat în toate proiectele tale de antreprenoriat? Nu ai avut un plan elaborat în spate? Nu. Nu am avut niciodată un plan scris. Am vorbit cu cineva la un moment dat, m-am văzut cu nişte prieteni pentru o afacere, şi când au venit şi mi-au zis de planul pe 5 ani, m-am panicat. Eu nu ştiu ce este un plan de afaceri pe 5 ani, un forecast. Nu spun că este bine, dar eu nici nu pot să spun că m-am îmbogăţit din afaceri.
Dar ai tot ceea ce îţi trebuie, nu? Este şi asta bogăţie. Sau vrei un Maybach? Nu, dar probabil dacă vrei Maybach, faci plan de afaceri pe 5, pe 50 de ani.
Vreau să ne oprim un pic asupra cinematografiei româneşti. Cum ţi se pare că a evoluat în ultimii ani? Indiferent de ceea ce zice lumea, cinematografia românească e foarte bine. Ca produs. Din păcate nu există piaţă şi neexistând piaţă, nu pot exista bani.
Oamenii încă au prejudecăţi referitoare la producţiile româneşti. Eu, de exemplu, aud în jurul meu persoane care spun că actorii tineri sunt slabi, că filmele româneşti nu sunt bune şi nu merg să le vadă. Tu ce părere ai? Nu e vina oamenilor că nu vin, este vina cinematografului românesc că nu vin. Haide să nu fim ipocriţi! Omul nu vine să vadă un film românesc pentru că nu a fost convins să vină să îl vadă. Punct. Dacă publicul de film crede că actorii tineri nu sunt suficient de buni sau nu sunt la fel de buni ca cei vechi, este vina cinematografului, a teatrului şi a actorilor tineri.
Adică a promovării ineficiente? Spune-i cum vrei. Sunt foarte multe felii în spatele produsului final, iar acestea nu au funcţionat bine împreună în aşa fel încât să aducă publicul în sală. Problema asta se poate rezolva cu un singur film. Un singur film dacă iese şi rupe, se schimbă toată mentalitatea publicului românesc.
Ce înseamnă “să rupă”? Mie mi se pare că sunt destule filme româneşti care au făcut asta în ultimii ani. Nu, pentru publicul românesc niciunul nu a rupt cu adevărat.
Poziţia copilului, Sunt o babă comunistă? Al tău, Poliţist, adjectiv. Au rupt la public astea? Să fim serioşi! Poliţist, adjectiv a avut 5000 de spectatori. Nu te lăsa păcălită de cercul în care te învârţi. Eu, dacă mă învârt doar între oamenii din cercul meu, sunt cel mai bun actor, cel frumos bărbat, cel mai tare tătic, cel mai tare producător, cel mai mare profesor de actorie. Asta nu înseamnă ca toate astea sunt şi adevarate!
Ce ar trebui să aibă acest film despre care vorbeşti ca să “rupă” la publicul românesc? A zis cineva la un moment dat şi mi-a plăcut, “e nevoie să se facă pace între spectatorii români şi regizorii români”. Concret, nu ştiu ce ar trebui să aibă, dacă aş şti, l-aş face eu. Ştiu că trebuie să mulţumeşti mai multe pături sociale, între care, dincolo de nivelul de pregătire, există diferenţe de cultură. România este o ţară foarte amestecată, sunt oameni de la ţară, oameni de la oraş, oameni care ascultă manele. Filmul care ar rupe trebuie să mulţumească toate straturile astea şi nici să nu facă prea mari compromisuri ca să ajungă la mase. Dar, mai e o problemă, oricum nu avem cinematografe destule ca să ajungă la toţi.
Ce înseamnă să nu facă prea mari compromisuri un film? Uite, un compromis major ar fi să faci un film numai cu manele, cu muzică de genul ăsta, doar ca să aduci oameni în sală. Cred că ar fi un compromis care nu merită făcut.
Ce sunt pentru actorul Dragoş Bucur compromisurile, dacă tot ai adus vorba despre ele? Din punctul meu de vedere, “compromis” înseamnă să joc cu actori cu care nu îmi place să joc, la un regizor la care nu îmi place să joc şi cu un scenariu foarte prost la prima citire. Deşi nu ştiu să citesc scenarii şi nu pot spune că un scenariu este foarte bun, pot spune dacă este foarte prost. Astea sunt compromisuri.
Şi nu le-ai prea făcut până acum, nu? Le-am mai făcut, dar puţin, pentru că am selectat. Eu, cu micile mele afaceri pe care încerc să le fac de 15 ani, mi-am permis să îmi păstrez independenţa asta financiară şi să pot să nu fac foarte multe compromisuri pentru bani. A trecut valul telenovelelor, dar, îţi dai seama că am fost curtat. Şi nu am făcut. Dar de ce? Pentru că am avut din ce să trăiesc. Nu în lux, dar am avut din ce. Unii dintre colegii mei, crede-mă, nu aveau din ce să trăiască si atunci au jucat în telenovele, şi-au facut tot meseria. Nu te duci să omori, să furi, joci într-o telenovelă.
Dintre toate filmele pe care le-ai făcut în toţi aceşti ani, care ţi-a rămas cel mai drag? Din cele româneşti, Marfa şi banii. Am tot zis asta, încă aştept să fac un rol la fel de bun ca cel de acolo. E puţin trist să spui că primul tău rol a fost cel mai bun rol al tău, dar ăsta este adevărul. Şi Visul lui Liviu, îmi place foarte mult. Iar din cele făcute în afară, The Way Back mi-a rămas în minte.
Pentru că ai vorbit despre Visul lui Liviu, ce îţi aminteşti din perioada comunistă? Îmi amintesc că o data am stat la coadă cu soră mea să luăm banane şi, după trei ore de stat la coadă, când am ajuns în faţă, ne-au dat babele şi moşii afară zicând că nu stătusem la rând. Ştii cât am suferit? Plângeam în hohote. Mai ţin minte reşourile pe care ne făceam ouă ochiuri când picau gazele, spălatul în lighean, păstratul apei în cadă să poţi să tragi apa la baie.
Şi totuşi am avut o copilărie fericită, nu? Foarte fericită. Eu când mă gândesc la copilărie are glow-ul ăla, ştii, din aplicaţiile de pe telefon. Stăteam în ultimul bloc din Drumul Taberei, aveam câmpul în spate, mergeam la furat de cireşe, lalele, mergeam cu câinii în câmpul de rapiţă, trăgeam cu cornete. Eu încerc să o păstrez şi pe Sofia în zona asta. Uite, anul trecut am strâns piscina şi a rămas pământul pe care fusese pusă, aplatizat, aşa, fără iarbă. Au venit încă trei prietene pe la ea şi două ore s-au jucat desculţe în pământul ăsta. Eu nu ştiu câţi copii s-ar fi jucat două ore desculţi în pământ, dar este un tip de joacă frumoasă, care mie îmi place foarte mult.
Ce încerci să o înveţi pe Sofia în fiecare zi? Acum vreo săptămână eram lângă ea în cameră şi ea făcea ceva, la matematică, parcă. Şi am întrebat-o “Vrei să te ajut?”. Mi-a răspuns “Nu, ştii că dacă vreau să mă ajuţi, îţi spun”, şi, în timpul ăsta, continua să facă ce făcea. Pe urmă, a stat vreo trei secunde şi a zis “Nu, de fapt, nu chiar întodeauna, uneori aştept să veniţi voi să mă ajutaţi, fără să vă cer eu ajutorul”. Nu înseamnă mare lucru discuţia asta, dar de fapt este un tip de sinceritate pe care noi, eu şi Dana, încercăm de când am început să comunicăm cu ea, să o învăţăm să şi-l asume. Este un detaliu aici. Ea putea să închidă discuţia cu mine după prima frază, însă a stat, s-a gândit puţin, a realizat că ceea ce mi-a spus nu era complet adevărat şi a revenit, iar nuanţa aia schimbă puţin adevărul relaţiei noastre. Asta încercăm să o învăţăm, să fie mereu sinceră, şi nu neapărat cu noi, cât cu ea. Pare filosofie, însă eu cred că foarte mulţi oameni se păcălesc, ajung să creadă micile minciuni pe care şi le spun zi de zi şi încet, încet, încep să le zică mai departe celor din jur, la muncă, pe Facebook, la şcoală. Tipul ăsta de mici sincerităţi, ca cea despre care ţi-am povestit, pot să facă din Sofia un om integru.
Ţi-aduci aminte cum te-ai simţit când ai aflat vestea că vei deveni tată? Da, normal că îmi aduc aminte. Eu înainte să o am pe Sofia nu aveam niciun contact cu copiii. Erau lângă mine, îi vedeam, şi atât. Eu am trei nepoţi. Pe primul l-a avut soră mea în timpul în care locuiam în aceeaşi casă, iar eu un an de zile nu l-am luat în braţe. Îl vedeam, îl salutam, vorbeam cu el şi atât. Când s-a născut Sofia, lucrurile s-au schimbat radical. La mine lucrurile au venit aşa… ca au venit, inclusiv în viaţa personală. Nu am stat să mă rog noaptea să am un copil, am aflat, m-am bucurat foarte mult, s-a născut şi lucrurile au continuat ca atare.
La tine lucrurile se întâmplă pur şi simplu, nu? Nu crezi în planificare, nu eşti genul care are o listă pe care vrea să o bifeze? Anul ăsta fac asta, la anul asta şi tot aşa. Nuuu, asta nu am făcut-o niciodată. Niciodată.
Toate lucrurile bune care ţi s-au întâmplat, au fost pe fondul ăsta relaxat al tau? Da, dar nici nu vreau să înţelegi greşit. E o relaxare, da, însă sunt şi nişte planuri, dar sunt un soi în ceaţă, undeva în mintea mea. Eu funcţionez mult pe instinct. Lumea are senzaţia că eu acţionez din prima, dar nu este tocmai aşa. Până acţionez, trece un timp. Cum a fost cu şcoala. Ideea asta a stat ceva timp şi a mocnit în mine 3 ani până am prins un moment în care am zis “Gata, acum o fac!”. Nu sunt planuri puse pe hârtie, se creează în subconştient. Uite, am undeva în minte faptul că trebuie să cresc casa de producţie şi pentru mine asta este acum mai important decât a juca în alte două filme străine.
Simţi că ai o viaţă împlinită? M-a întrebat cineva de curând dacă sunt fericit. Eu nu cred că fericirea este o stare extatică de vârf, de moment. Eu sunt mulţumit. Nu vreau să schimb lucruri şi, da, asta înseamnă că sunt împlinit.
Dacă ai avea ocazia să te întorci în timp, ai face ceva diferit în viaţa ta profesională sau personală? Nu aş schimba lucruri, dacă aş lua-o de la capăt. Chestii mărunte poate, aş fi mai atent la anumite colaborări, roluri. La nivel mare, nu aş schimba nimic.
Ai 37 de ani şi pare că deja ţi-ai trăit multe visuri până la vârsta asta. Din afară, viaţa ta arată perfectă: celebritate, iubire, familie, afaceri. Mai ai visuri? Ca producător aştept să fac şi bani (râde), ca actor mi-ar plăcea să joc cu Edward Norton (că tot l-am văzut de curând în Birdman), dar nu am avut niciodată idoli şi visuri dintr-astea. Uite, eu nu am visat niciodată să joc în străinătate. Niciodată. Îţi dau cuvântul meu că nu am stat niciodată să caut pe net şi să îmi găsesc agent ca să joc în străinătate. Până la The Way Back, căci după, într-adevăr, am început să fac lucruri în direcţia asta. Eu nu am visat niciodată să joc în America, să fiu actor de Hollywood. Da, s-a întâmplat, am ajuns în The Way Back şi după aia am făcut lucrurile în direcţia respectivă. Dar, să ştii, că eu am muncit foarte mult la începutul carierei până să ajung aici. Când făceam teatru, de exemplu, eu nu mai făceam nimic altceva. Munceam de dimineaţa până seara. Nu am plecat într-o vacanţă timp de 8 ani de zile.
Ce mesaj ai pentru tinerii actori la început de drum? Faceţi şi alte lucruri pe lângă!
Bucură-te de lectură!
Ileana
