În urmă cu un an, am decis să mă avânt prin grupuri de lucru terapeutic, dar și profesional. Am gândit atunci că poate fi un exercițiu pentru mine, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, pentru că urma să îmi verific achizițiile din terapie și din munca pe care o fac continuu cu mine, personal și profesional. Apoi, fiindcă aveam să mă observ în relație cu alți oameni, cu care trebuie să lucrez. Cum sunt într-un grup de oameni adunați fizic? Ce aduc eu acolo? Ce îmi iau de acolo?
Zis și făcut. Am mers la întâlniri terapeutice de grup, am mers la constelații familiale, am mers în workshopuri de scriere, de jurnalism, de yoga și conectare, am urmat un curs intensiv alături de un grup și-acuma am o diplomă de consilier în dezvoltare personală.
La ce mă ajută lucrul în grup.
Primul lucru pe care l-am observat la mine a fost că pornirea mea de a ieși în evidență și nevoia de validare au scăzut enorm. M-a și surprins treaba asta, histrionul din mine reușea să stea cumințel, un lucru foarte bun. Al doilea a fost să văd cum mă provoacă schimbul de roluri: observator, ascultător, participant, pe care îl pot face cum vreau eu într-un grup, mai mult decât într-o întâlnire unu la unu.
Pot să fiu doar un observator? Pot doar să observ, fără a veni cu nimic de la mine în discuție? Cam greu, că eu am în mine încă pornirea de „salvator”, un rol învățat temeinic în Triughiul Dramatic în care am crescut: abuzator-victimă-salvator. Și îmi vine să sar cu sfaturi necerute. Pot să fiu un bun ascultător, chiar dacă rândul meu să vorbesc nu vine? Pot să fiu activă și să împărtășesc din experiența mea de viață, fără rușine și teama de a fi judecată, în fața unui grup de oameni care nu mă cunosc? Asta am putut. Pot să stau în afara criticii? Nici asta nu îmi vine la îndemână, fiindcă am un spirit critic foarte pronunțat, căruia muncesc din greu să-i reduc din volum. Vedeți deja câte perspective de muncă cu sine există într-un grup, da?
Pe lângă informațiile și revelațiile despre sine cu care, invariabil, am plecat din orice grup de lucru, indiferent de valoarea mai mică sau mai mare pe care mi-a adus-o acea întâlnire, am înțeles că acest „împreună” este un instrument fabulos de evoluție personală. Pe orice plan ne-o dorim: spiritual, personal, profesional. Condiția este să fim acolo, all in, pentru noi și pentru ceilalți.
Într-una dintre aceste întâlniri, am făcut un exercițiu. Eu trebuia să stau cu ochii închiși, facilitatorul punea diverși oameni să mă atingă, iar rolul meu era să zic ce simt dinspre acel om, cum mă conectez cu el, fără să îl văd. La un moment dat, am simțit o mână de bărbat pe abdomenul meu (insert emoji cu palma izbită de frunte). M-am simțit imediat inconfortabil, m-a străfulgerat instant gândul „Vai, o să îmi pipăie colăcelul” – da da, așa am gândit. 🙂 Dar mi-am amintit rapid că nu este despre nesiguranțele mele, ci despre altceva acolo. Am respirat, ca să ies din minte, și am spus cu voce tare ce simt dinspre el, doar din atingerea sa. La final, când am fost întrebată cum a fost pentru mine această experiență de a intra în contact cu cineva doar prin atingere, fără să am prima impresie fizică, am zis și ce gândisem. A râs toată sala, doh!, iar el a exclamat: „Doamneee, mie nici nu mi-a trecut prin cap ce ți-a trecut ție”.
Povestesc această întâmplare personală ca să aduc în atenție două lucruri pe care mi le-am reamintit trăind-o. Le și pun în practică în discuțiile și întâlnirile mele, fără să zic că-s vreo perfectă și nu mai scap prin tufișuri. Că doar de aia a și apărut o situație de acest gen, ca să văd că mai am până să ies cu totul din comportamentele astea nocive. Aleg să folosesc pluralul fiindcă este posibil să fim mai mulți în situația asta. Poate uneori nici nu ne dăm seama că acționăm așa, poate conștientizăm imediat după ce o facem și poate trecem prea ușor cu vederea cum îl facem pe omul din fața noastră să se simtă.
• Nesiguranțele sunt ale noastre, nu au de-a face cu alți oameni, cel puțin nu cu cei pe care îi întâlnim la maturitate. Evident că ele vin din copilărie, de când nu am fost văzuți și iubiți așa cum eram – perfecți, fiecare în felul său. Ci trebuia să fim mereu mai buni ca X și ca Y, politicoși, atenți etc etc ca să primim afecțiune. Ca să „merităm”. Adultul nu este în multe momente nesigur, dacă are clară și corectă imaginea de sine, dacă știe ce poate și ce nu. De cele mai multe ori, părțile de copil rănit din noi ne fac nesiguri pe noi, adulții. Și nu vorbesc despre deja proverbialul copil interior, ci despre părțile de copil care au rămas în noi încă nedescoperite, neînțelese și neintegrate, cu răni netratate.
• Povestea pe care ne-o spunem despre cei cu care intrăm în contact în diverse contexte sau relații este doar perspectiva personală. Intuiția este bine să o lăsăm liberă și poate chiar să o ascultăm – pe mine una m-a salvat de multe ori. În schimb, proiecțiile despre alții, despre ce gândesc ei, cum sunt, ce ar face într-o situație, au rar legătură cu realitatea. Cel mai bine, și sănătos pentru orice relație, ar fi să verificăm cu cel din fața noastră, când vrem să știm ce simte, ce gândește, ce crede.
De câte ori nu auzim presupuneri despre noi, în conversații care încep cu: „Bănuiesc că tu…” sau „Mi se pare că tu ești…” sau chiar certitudini „Sunt convins că tu…”? Ce-ar fi dacă, în loc să proiectăm din rănile și nesiguranțele noastre, l-am întreba pe omul de lângă noi, cu subiect și predicat: „Tu ce crezi? Tu ce părere ai? La ce te gândești când…? Ce îți dorești? Cum te face asta să te simți”. Relațiile dintre adulți se construiesc, se întrețin, se dezvoltă conștient, atunci când învățam să trăim și să acționăm cu precădere din instanța de adult.