După ce în anii anteriori m-am lovit de diverse forme de manipulare în relațiile profesionale și personale, căpătând un soi de radar interior foarte bun și fiind capabilă să identific, de la primele cuvinte sau acțiuni, când cineva încearcă să mă manipuleze subtil, anul acesta mi-a venit pe cale problematica egoismului în diverse tipuri de relații. Este ceva ce mă preocupă și către care am decis să mă aplec mai atent, mai ales că m-a lovit din câteva direcții și n-am văzut asta venind.
Treaba asta cu egoismul într-o relație în care se presupune a fi iubire sau cel puțin afecțiune mi se pare destul de profundă și delicată și am descoperit că, în multe cazuri, acest egoism devine o constantă a comportamentului uman ca apanaj al fricii și al frustrărilor. De asemenea, am constat că este o treabă de multă creștere interioară să îi accepți dimensiunea, să stai cu tine și să înțelegi cât rău faci în jur dacă nu îl domolești un pic.
Scriu mai jos despre 5 forme de egoism pe care le-am simţit în diverse tipuri de relații.
Egoism în relația de cuplu
Este acea poveste în care doar unul contează sau contează preponderent. Este doar despre el, despre nevoile lui, despre problemele lui, reale sau închipuite, este doar despre starea lui de bine. Când eram mici, eu și soră mea ne minunam de relația unora dintre bunicii noștri. Era doar despre tataie, mamaie făcea totul pentru el, până la a-și pune copiii pe loc secund pentru a-l proteja, bucura, ajuta, el o alerga cu pietre prin curte când îl enerva. Într-un cuplu al cărui fundament este iubirea, nu atașamentul, nu nevoia, nu orice altceva, orice formă de egoism este practic inexistentă.
Egoism în iubirile care nu se materializează sau în poveștile care se sfârșesc cu suferință (nu am găsit alt titlu mai inspirat 🙂 )
Am trăit două iubiri care, din diverse motive, nu s-au putut concretiza într-o relație de durată. Am trăit și povești care s-au terminat prost cu multă suferință pentru niște oameni. Cu unii din a doua categorie mi-am dorit să rămân prietenă, însă când mi-au spus că nu sunt în stare să facă asta, m-am retras. Deși erau niște prieteni grozavi, nu am vrut să produc suferință doar ca să nu îi pierd.
Cu cei din prima categorie m-a durut pe mine enorm, m-a durut fiecare celulă din corp, până când, într-o zi, ca prin minune, nu am mai simțit cuiul acela în inimă. Când am încercat suficient de mult, astfel încât să nu îmi reproșez peste ani că nu am făcut tot ceea ce depinde de mine ca să fim împreună, m-am retras și nu a mai durut.
Unul dintre băieți, care era complet nepregătit pentru o relație, mi-a zis într-o zi că, deși el nu mă poate avea, se roagă să nu ”deschid ușa nimănui”, să îl aștept până va fi gata. Este una dintre cele mai crunte forme de egoism ”nu pot fi cu tine, dar sper să nu fii nici cu altul fericită”. Este clar acel soi de egoism bolnav izvorât din frustrare și din neacceptarea limitărilor care au dus la ne-materializarea unei relații.
Egoism în relațiile de familie
Acest tip de egoism m-a durut și mă doare încă cel mai tare, însă este, în mare parte, unul dezvoltat din frică. M-am confruntat și a trebuit să înțeleg egoismul omului bolnav care, din neputință și teamă, devine interesat doar de persoana și de binele lui, până la a-i face pe cei din jur să sufere mai mult decât ar fi necesar. Am înțeles și înțeleg acest tip de egoism, însă este atât de greu de dus. Poate știți despre ce vorbesc, iar dacă nu, vă doresc să nu aflați niciodată.
Egoism în relațiile de prietenie
Este, din punctul meu de vedere, unul dintre tipurile de relație unde egoismul se instalează cel mai ușor, dacă nu există compatibilitate emoțională, sentimente de afecțiune adevărată și interese comune. Trăim niște vremuri în care prieteniile sunt mai mult relații de conjunctură, însă există, încă, și acele povești în care prietenii sunt autentici și mutual implicați în a susține această legătură.
Prietenia este despre iubire și bucurie, despre a împărți și momente roz, nu doar gri, este despre chimie, despre valori comune, despre potrivire emoțională și intelectuală și despre niveluri 0 ale judecății, bârfei și egoismului. Și este deopotrivă despre amândoi, este o relație cu dublu sens, ca orice relație sănătoasă, de fapt.
Egoism în relațiile profesionale
Mediul profesional este unul în care lipsa egoismului ar trebui considerată o excepție. Din dorința de afirmare și confirmare, din frica de a ne pierde job-ul, din cauza competiției încurajată în mod eronat în mai toate organizațiile, nu mai punem vreun interes în afara celui personal pe primul plan. Și este cumva de înțeles, însă este foarte neplăcut un mediu care mustește de egoism.
Și eu sunt egoistă uneori din durere, din frustrare și îmi asum. Însă am încercat, în toate relațiile mele profesionale și personale, să nu fie doar despre mine, să nu îmi pun ostentativ pe primul plan doar interesele proprii în acea legătură, ci să fie un echilibru, să dau înapoi și să dau fără să aștept nimic la schimb. Uneori mai eșuez. Îmi asum și încerc mereu să verific unde mă situez în ceea ce privește nivelul propriu de egoism. Tu?
