În urmă cu mai mulți ani, pe vremea când semnele bolii nemiloase a mamei mele începeau să se vadă, în realitatea mea a apărut un bărbat. Era genul acela de bărbat de care e bine să fugi, dar asta știu doar acum, atunci nu știam. Excesiv de politicos, mereu atent la ce spune, care te urmărește prin oraș și vine la 2 noaptea la tine la ușă pe motiv că moare de dorul tău – tu crezi că aia este iubire, dar nu este iubire, e tulburare psihică – cuceritor, siropos, genul perfecțiune la prima vedere. Totuși, noi știm bine că perfecțiunea nu există.

Boala mamei s-a instalat, viața a început să fie un carusel dureros, anxietatea era la cote maxime, frustrarea, furia și neputința îmi măcinau interiorul. Atunci, cred că toate sistemele mele de alertă s-au oprit. Sau, poate am căutat alinare, o cale ușoară către ceva, orice, care să îmi dea resurse să fac față realității dureroase. Or, dacă viața hotărâse să îmi dea ușorul în acea formă, am zis: fie! Orice, doar să mai pansez un pic durerea. Altfel, nu îmi explic logic nici în ziua de azi cum de am putut derapa așa, cum am putut intra într-o relație cu acel bărbat.

Povestea s-a încheiat de multă vreme, am analizat, am integrat tot și am lăsat tot răul în trecut. Am făcut pace cu mine, m-am iertat, l-am iertat chiar pe el, și nu pentru că aș fi vreo creștină bună, ci pentru că am muncit la asta, știind că este tot pentru mine. Dar uneori, o discuție, o poveste de viață, o situație prin care trece cineva din apropierea mea îmi reamintesc bucăți din acei 2 ani și jumătate de relație toxică. Nu vreau să uit nimic, pentru că am învățat multe din toată experiența și datorită a ceea ce am trăit greu sunt omul de azi.

După mai multe încercări de a ieși din acea relație – odată ce ești în capcana unui narcisic este complicat să scapi, mai ales când resursele emoționale îți sunt consumate și de altceva –  am recurs, impulsiv, la o tactică ușor mișelească. Doar așa am reușit să pun punct întregului delir. Mă felicit și astăzi. De fapt, cred că a fost inspirație divină, nu impulsivitate. Dar poate n-aș fi reușit să ies din conjunctura aia, dacă nu eram deja în terapie, dacă nu începusem să aflu despre tulburările de personalitate și despre comportamentele în relații ale oamenilor care le duc cu ei, unii chiar fără să știe. Și, mai ales, dacă un terapeut mișto nu mi-ar fi expus pas cu pas ce se va întâmpla și ce nu, bazat pe știință. Doar așa mi-am putut accesa rațiunea, ascultându-l. Doar așa am reușit să las creierul să preia comanda. Atunci am înțeles ceva:  ceea ce credem că ne dictează inima poate fi și acel „wishful thinking”. Când nu ești stăpân pe tine și intuiția îți este amorțită, cel mai bine ar fi să o iei pe un făgaș rațional și să analizezi ceea ce există deja.

În anii ăia grei am avut și alți oameni alături, pe lângă sora mea geamănă.  Am conștientizat atunci cât de important este să ai oamenii potriviți lângă tine, în orice încercare. George, Irina, Diana, Mădălin, Alexandra, Gabriela, Robert. Niciunul din familia mea de sânge nu a știut, în afară soră mea, care oricum știe tot despre mine. Însă au știut oamenii ăștia, m-a ținut fiecare de mână cum s-a priceput, m-au ascultat, m-au îndrumat, mi-au arătat cum se vede de la ei ce povesteam eu și poate (în majoritatea cazurilor sigur) nu vedeam drept.

Am dus o luptă complicată – și folosesc cuvântul ăsta fiindcă descrie perfect ce simțeam și trăiam. Luptă cu mine, cu scârba pe care o simțeam față de mine după tot ce făceam din neputință, luptă cu slăbiciunile mele, luptă cu omul ăla, luptă cu gândurile mele, luptă. Erau zile în care simțeam ca mor, fizic, că fac infarct, că mă prăbușesc.

Am început să mă îndrept către linia de finish din momentul în care am zis, aproape înfrântă de durere emoțională, „Doamne, eu nu pot singură, am încercat și nu reușesc. Te rog, ajută-mă tu!”. Atunci s-a întâmplat ceva MAGIC. Au apărut soluții pe care nu le-aș fi gândit, idei, oameni noi și toate au creat o sinergie care m-a ajutat să ies din nebunia aia.

***

De ce am povestit cele de mai sus, din povestea personală. Vorbeam azi cu o prietenă, ea m-a inspirat să scriu toate lucrurile pe care le-am învățat prin experiența aceea. Ei îi tot zic, de mai bine de un an, ceva ce eu am înțeles abia atunci cât contează și de câte momente neplăcute te poate feri: privește faptele. În lipsa lor, vorbele sunt doar vorbe, iar când faptele contrazic vorbele, crede întotdeauna faptele.
Începând cu perioada aceea a vieții mele, faptele au devenit una dintre legile după care îmi conduc viața: ce îmi arată faptele? faptele susțin vorbele sau le contrazic?

Noi, oamenii, ne arătăm semenilor noștri din prima așa cum suntem. Oricâtă poleială ne-am pune pe noi, oricât de cameleonici, de ascunși am fi, ceva mic tot ne dă de gol interiorul. Dacă știi să te uiți, dacă ești atent și prezent la omul din fața ta, vezi multe. Crede ce îți arată, ce vezi, nu ce vrei tu să crezi despre el.

Am mai învățat ceva atunci, de la Irina, prietena mea – să mă rog la Dumnezeu să îmi arate omul așa cum este el, nu cum cred eu că ar putea fi sau cum aș vrea să fie. Sunt fine liniile astea. Îmi amintesc că, după ce m-am rugat așa, a fost magie iar. Ca prin minune, am început să văd lucruri care-mi scăpaseră, am aflat informații ascunse, vedeam cât de greșite sunt anumite gesturi. Mindblowing, vă zic.

Corpul îți dă semne când ceva este în neregulă într-o relație. Postura, nivelul de energie vitală, încordarea corpului, agitația din corp, toate îți arată când ceva nu este bine. Pe atunci, eu aveam nenumărate somatizări, nici nu mă opream să le cercetez. Mergeam la medic și luam pastile.

Orice situație grea prin care trecem poate fi o nouă școală, iar mai departe începutul unei noi vieți ce vine odată cu învățăturile și noua versiune personală la care ajungem. Evident, nimeni nu își dorește experiențe grele ca să învețe, ca să se schimbe, ca să evolueze. Din păcate, pe timp de pace nu învățăm, atunci ne bucurăm. Doar pe furtuni creștem. Și atunci când știi că o situație grea prin care treci este pentru evoluția ta, chiar dacă ai vrea să fie totul altfel, se nasc momente în care furia și revolta fac loc acceptării și blândeții cu sine.

Ce bine ar fi să ne fi învățat cineva când eram mici să ne antrenăm gândirea critică, intuiția, Corpul, blândețea cu noi, ascultarea și observația. Dar, chiar și așa, ar fi fost doar teorie. Din practică învățăm. Și practica nu prea vine cu străluciri și fericiri, îmi pare rău s-o mai zic încă o dată. Vestea bună este că toate trec. Iar după ce treci prin înturneric, poți deveni un alt om, unul care poate să vadă și mai clar lumina vieții, mai vii culorile sale, mai mari bucuriile mărunte. Have faith!

DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*