Zilele trecute spuneam cuiva că ar trebui să își clarifice situația personală astfel încât să poată privi în ochi orice persoană pe care și-o dorește romantic în viața sa. Și, fără să îi vândă povești, să-i poată spune deschis: ”uite, așa sunt eu acum, asta am de făcut, iar dacă poți accepta asta, putem începe o poveste.”. Asta este sinceritatea. Asta este corectitudinea. Și asta înseamnă să îți pese la nivel uman de orice ființă peste care dai în această călătorie a vieții. De aici începe o poveste între oameni. De la adevăr.
Sunt, însă, oameni și oameni. Unii care preferă să trăiască istorii reale și frumoase, alții care vând basme. Într-un final orice basm se transformă pentru cei mai mulți în coșmaruri, dacă nu pornește cu un ”a fost odată ca niciodată” adevărat. Iar cei care le vând mint. Se mint pe sine, mint alți oameni, crează false așteptări, se joacă cu emoțiile și trăirile unor suflete.
Apoi Universul mi-a adus în cale o discuție cu cineva nou a cărui deschidere a venit către mine într-un mod neașteptat. Se poate să-mi fi vândut o poveste neadevărată, nu știu de ce ar fi făcut-o. De fapt nu am înțeles până la vârsta asta de ce ar face cineva așa ceva. Mă rog. Deși eu însămi sunt o persoană foarte sinceră și deschisă, recunosc că am primit cu uimire cuvintele sale.
”Te rog, nu trebuie să îmi explici, nu este cazul.”, i-am declarat.
”Dar nu am nicio problemă să fac asta”, mi-a răspuns. Mi-a expus o bucată dintr-un aranjament personal. Nu am intrat în detalii. Însă discuția asta, imediat după cea de mai sus, m-a făcut să mă gândesc mai mult. Am meditat la treaba asta cu deschiderea, cu sinceritatea, cu a fi corect încă de la început în orice relație, aranjament, moment din viață.
De ce cosmetizăm adevărul și realitatea? De ce vindem povești? De ce nu suntem noi tot timpul? Înțeleg că la birou mai trebuie uneori să ne punem măști, însă de ce o facem și în viața personală? De ce intrăm în relații noi cu oameni noi ascunzând adevărul? De ce preferăm să creăm așteptări pe care știm că niciodată nu le vom transforma în realități? De ce nu ne pasă de cei de lângă noi?
Pentru că nu ne cunoaștem nici noi pe noi în mod real și complet.
Pentru că nu ne acceptăm viața exact așa cum este și nu ne asumăm că am ajuns în anumite conjuncturi doar pe baza alegerilor noastre.
Pentru că respingem realitatea în care suntem și fugim de ea ascunzând-o, cosmetizând-o și vânzând povești.
Pentru că nu ne placem nici noi pe noi suficient de mult încât să ne arătăm doar așa cum suntem fără teama de a fi respinși.
Pentru că mulți dintre noi am fost învățați că sinceritatea înseamnă vulnerabilitate. ”Nu trebuie să știe nimeni ce este în sufletul tău sau cum ești tu de fapt.”.
Pentru că nu avem verticalitate, pentru că nu avem valori, pentru că am face orice să obținem ceea ce ne dorim. Pentru că nu ne pasă de nimeni în afară de noi.
Pentru că nu am fost interesați vreodată de frumoasa devenire a noastră ca oameni treziți, conștienți, onești, curați.
Pentru că sigur merge și așa, doar ne-a mers mereu.
Așa încep poveștile cu final nefericit.
