Nu am să fac o cronică de film, ci am să vă povestesc despre cuvinte. Când văd un film, îmi place să îl privesc în primul rând cu sufletul și să mă las pătrunsă de mesajele pe care mi le aduce mie, fie că este vorba despre retrăirea unor momente din trecut, fie că îmi relevă cumva o mai bună înțelegere a lucrurilor prin care trec în prezent. Un film nu este niciodată doar un film, dacă îl privești cu ochii, sufletul și mintea împreună. Și am avut senzația asta atât de puternic, încă o dată, privind Collateral Beauty, pe care nu l-am simțit ca pe un film, ci ca pe un soi de poveste despre durere și început. Doar să fii complet insensibil sau adormit prin viața ta și nu ai să te emoționezi măcar la una dintre replicile din film, măcar la unul dintre dialogurile profunde ale personajelor.
Să nu credeți acuma că merg la film ca o spălată pe creier căutând doar mesaje. Evident că mă uit la orice producție și cu un ochi critic aruncat asupra scenariului, regiei, imaginii, muzicii și, nu în ultimul rând, foarte atent asupra interpretării. Dacă vă așteptați la un film de excepție din punct de vedere regie, scenariu și pentru asta mergeți la cinema, mai bine rămâneți acasă. Collateral Beauty nu este despre asta! Collateral Beauty este un film care te prinde prin poezia cuvintelor și interpretarea actorilor. Pe mine, cel puțin, cu astea m-a atins.
Distribuția este impresionantă în materie de nume, dar nu toți strălucesc. Personal m-au captivat Edward Norton și Hellen Miren, mi-a plăcut mult Jacob Latimore, dar asta nu înseamnă că restul nu își fac treaba bine tehnic, mai ales că pe acolo sunt Kate Winslet, Michael Pena și Keira Knightley. Pe Will Smith îl prefer oricând în comedii, deși m-a impresionat în Pursuit of Happiness, Seven Pounds și Concussion. În rolul lui Howard, însă, deși face tot posibilul, îi lipsește ceva. Ar mai fi cadrele, prim planurile luate în detaliu, pe care le-am remarcat, dar era cumva de așteptat de la regizor să se ducă în această direcție pentru că filmul este despre emoție, durere, regăsire, renaștere.
Cu ce am plecat? Cu faptul că ”viața este un joc de improvizații”, într-adevăr. Fiindcă oricând calea pe care ești se poate schimba, iar lucrurile așa cum le știi pot înceta să mai fie. Și atunci ce faci? Improvizezi și reînveți să trăiești cu noile date, oricare ar fi acestea.
Că ”nimic nu este cu adevărat mort dacă te uiți din unghiul potrivit”, că timpul este un dar și un dat pe care noi alegem cum îl privim și cât de mult îl lăsăm să ne schimbe sau să ne afecteze, că iubirea este singurul motiv din care facem lucrurile așa cum le facem fiecare dintre noi. Prezența sau lipsa ei stau la baza raționamentului vieții fiecăruia.
Că timpul în care acceptăm o situație grea prin care trecem sau cel în care ne revenim dintr-o traumă este atât de personal, indiferent de ceea ce spun ”specialiștii” sau oamenii din jurul nostru. Undeva la începutul filmului, unul dintre prietenii lui Howard spune că trecuseră 3 ani de la moartea copilului acestuia și că trebuia să-și fi revenit între timp. Mă gândeam: unde scrie cât și cum să stăm în suferință?, unde scrie cât este normal să suferim după o pierdere?, unde este definit cum să ne exprimăm durerea?.
Orice ar fi, orice am trăi, să fim siguri că nu pierdem momentul celei de-a doua șanse, că nu o lăsăm să treacă fără să ne fi bucurat de ea. Despre asta este Collateral Beauty, despre second chances. Oricum ni s-ar arăta acestea. De multe ori ni le imaginăm ca pe ceva măreț sau ca pe un nou început, dar nu sunt mereu așa.
