Cât costă visul tău? Câţi bani ai primit ca să renunţi la el şi, mai ales, ce faci cu ei? Când o să te reîntorci la visul tău? Când o să îţi dai seama că nu poţi face la nesfârşit ceea ce nu îţi place, ceea ce nu te reprezintă, ceea ce, într-o zi, îţi va face mult rău. Când o să realizezi că munceşti prea mult, doar ca să stai într-o casă luxoasă, să conduci o maşină de teren, sau, şi mai rău, doar ca să plăteşti chiria şi să îţi cumperi haine.
Dialogul din filmul Up in the Air, mi-a adus aminte de atât de multe conversaţii cu mine însămi şi de multe discuţii cu prieteni, cu oameni cunoscuţi, de mai mult sau de mai puţin timp. Oameni faini care muncesc de dimineaţa până seara nu făcând ceea ce îşi doresc, ceea ce le place, ci pentru a fi “în rândul lumii” cu posesiunile materiale, pentru a fi “realizaţi”. Şi uită de visul lor.
Zilele trecute o prietenă îmi spunea că 40 de mii de euro stau în calea unei familii fericite reunite tot timpul, care să se bucure de timp frumos petrecut în casa mare şi spaţioasă pe care şi-a construit-o. Pentru recuperearea lor, tatăl pleacă mult de acasă. Pentru recuperarea lor, soţia îndură singurătatea. Mi s-a părut cumva trist.
Tot zilele trecute cineva îmi povestea că partenerul său simte că nu a realizat nimic până la 30 de ani. Şi viaţa? Şi iubirea? Şi copiii? Şi libertatea de a face ceea ce îţi doreşti fără să dai socoteală de niciun fel? Pe astea le uitase, cred. Nu i-am zis. Am tăcut.
Suntem sclavi. Toţi cei care nu muncim pentru visul nostru, ci pentru alţii şi pentru posesiuni materiale -mai multe sau mai puţine, depinde de la caz la caz- suntem sclavi. Suntem sclavii unor şefi care, de cele mai multe ori, nu dau mai mult de 2 bani pe noi, odată ce nu le mai jucăm interesele, odată ce nu mai suntem productivi, odată ce nu mai suntem…sclavi. Suntem sclavii casei în care stăm, maşinii pe care o conducem, genţilor Louis Vuiton sau H&M pe care le purtăm, cardului doldora de bani (sau nu) pe care îl fluturăm prin magazine şi restaurante.
Orice altceva am crede, oricât ne-am minţi că este bine să fii angajat, să fii corporatist, să nu ai grija zilei de mâine pentru că primeşti salariu la final de lună, este un refugiu. Orice altceva am crede, chiar şi atunci când muncim pentru noi, când suntem proprii nostri şefi, dar o facem numai pentru bani şi uităm visul, uităm ce suntem meniţi să facem, uităm să ne bucurăm, este tot un refugiu.
Mă bucur mult când, printre întâlnirile mele cu oameni faini, ale căror poveşti le spun aici sau nu, se strecoară cei care îşi trăiesc visurile, cei pentru care munca nu există, există doar visul lor. Cei pentru care banii sunt importanţi, dar nu se lasă conduşi de ei, nu devin sclavii lor. Cei care sunt activi 16 ore din 24 pentru că nu obosesc să trăiască hrănind, construind, muncind la visul lor. Pe ei îi văd eu oameni liberi. Pe ei mă bucur să îi cunosc. Pe ei îi şi invidiez. Că ştiu, că pot, că au găsit o cale, că reuşesc să meargă pe ea. Că îşi trăiesc visurile.
Bucură-te de viață!
Ileana
