M-a emoţionat prima dată în Oscar şi Tanti Roz unde joacă rolul unei fetiţe bolnave, Peggy Blue. De atunci o plac ca actriţă. Ulterior am cunoscut-o şi ca om. Antoaneta Cojocaru este, pe lângă o actriţă foarte talentată şi expresivă, o femeie foarte interesantă. Am revăzut-o în două proiecte în care şi-a pus toată simţirea şi tot ceea ce a învăţat în anii de actorie, convingându-l acum doi ani pe Alexandru Darie, directorul Teatrului Bulandra, să îi îmbrăţişeze ideea şi să deschidă un spaţiu neconvenţional în cadrul teatrului.
Laboratorul de Noapte s-a născut odată cu Arlechino moare? şi a scos la lumină un drum nou şi provocator pe care îşi doresc acum să meargă şi alţi actori .
Antoaneta Cojocaru este o actriţă care se încăpăţânează să îşi facă meseria fără a face compromisul să renunţe la valorile în care crede, fără să se angajeze în această fugă continuă după multe spectacole, roluri, reprezentaţii. Se poate mândri, cu toate acestea, cu o colecţie generoasă de spectacole de teatru în care a jucat, printre care: Oscar şi Tanti Roz, Orfeu şi Euridice, Însemnările unui necunoscut, Romeo şi Julieta, Şi caii se împuşcă, Hell; cu filme ca Magda, Bună, ce faci?, Trenul morţii.
Vă las, în continuare, să o descoperiţi în continuare Antoaneta Cojocaru, actriţă a tinerei generaţii de actori români.
Unde te mai vedem până la închiderea stagiunii? Mai am un spectacol Arlechino moare? care este pe 28 iunie şi care este un spectacol aniversar pentru că se împlinesc 2 ani de când a luat fiinţă Laboratorul de noapte de la Bulandra, care probabil este cea mai frumoasă poveste din ultima vreme. Este un proiect special, pentru că într-un teatru de stat, cu spectacole de repertoriu, a luat naştere acest Laborator care este în căutarea îmbunătăţirii mijloacelor actoriceşti, în căutare de forme noi. Practic este un laborator de actorie.
Pe care tu l-ai gândit. Ai fost foarte curajoasă să iniţiezi un asemenea proiect. Da, dacă mă gândesc acum, da. Noi ne-am apucat să lucrăm, apoi am fost la domnul Darie şi i-am zis să vină să vadă. A văzut, i-a plăcut, ne-a spus să construim mai departe, l-am mai chemat de câteva ori şi apoi la vizionarea finală. Eu m-am gândit să folosim tot spaţiul sălii aşa cum este, iar când a venit directorul teatrului să vadă spectacolul şi am deschis uşa de sus ningea. I-a plăcut atât de mult imaginea încât a zis că Arlechino moare? acolo trebuie să se joace. A văruit sala, a dotat-o, a adus o echipă tehnică şi acolo am decis să jucăm.
Cum vezi proiectul la 2 ani de viaţă? Mi se pare o mare realizare. Niciodată nu ajungi exact unde îţi doreai şi mereu este de muncă, dar mi se pare că este o realizare foarte frumoasă. Pentru că a deschis un drum care nu ţine de “să ne luăm la trântă cu teatrele de stat”, adică de sistemul independent, dar unde ai libertatea să colaborezi cu actori pe care-i vezi ideali într-o echipă anume, ai timp să construieşti personajele, ai răgaz să lucrezi la un proiect. A luat ce este mai bun din ambele sisteme, libertatea din independent şi dorinţa de a face, confortul, siguranţa şi condiţiile din teatrul de stat. Este important şi faptul că, după mine, au venit şi alţi colegi care au vrut să facă spectacole de tip laborator.
La cât timp a venit Pescăruşul în Laboratorul de noapte de la Bulandra? A fost foarte tare că la premiera spectacolului Arlechino moare? am primit o mulţime de aprecieri şi au venit mulţi actori care şi-au manifestat interesul să facă parte din Laborator, şi m-au rugat să fac audiţii, dar eu nu cred în audiţii. Mi s-a părut că o bună parte din ceea ce trăisem cu Arlechino semăna cu povestea din Pescăruşul, căutarea, lupta…mai multe. Eu în facultate lucrasem toate personajele feminine din Pescăruşul lui Cehov şi am vrut să facem asta. Ne-am adunat şi am început să lucrăm. Şi aici, în spectacolul ăsta, sunt actori foate vii şi care, fiind atât de deschişi şi bucurându-se atâta de drum a ieşit un asemenea spectacol.
Mie mi se pare că tu nu eşti un actor comercial, după ideea mea de actor comercial. Dar vreau să te întreb cum vezi tu actorul comercial? Ştii cum e? Fiecare face ce poate pe drumul lui. De multe ori se face rabat de la calitate pentru bani, pentru că este mai uşor aşa, pentru că salariile sunt mici, chiriile mari. Eu nu fac rabat. Eu cred că lucrurile se pot face şi altfel, iar dacă faci cât de bine poţi ceea ce ai de făcut, lucrurile ies. Cred că şi educaţia pe care am primit-o acasă şi în şcoală a fost de o altă factură, întâlnirile pe care le-am avut m-au format aşa. Cred că ţine foarte tare de drumul fiecăruia şi de ceea ce-ţi doreşti, de oamenii pe care îi întâlneşti şi de ce urechi ai la tine în discuţiile cu aceştia.
Banii nu reprezintă o prioritate pentru tine? Mi se pare că pe prea mulţi ne interesează banii prea mult şi că, la un moment dat, foarte uşor putem aluneca în altceva, iar eu nu sunt pregătită pentru asta. Nu spun că banii nu contează, dar eu vreau, mai degrabă, să fac performanţă, pentru că, în acest caz, satisfacţiile sunt extraordinare pe toate planurile.
Te afectează criticile negative? Te întreb pentru că pari să te implici trup şi suflet în proiectele tale. Eu sunt un om responsabil. Mă afectează criticile negative mai mult pentru oamenii de lângă mine. Oricum mi se pare că, la ora actuală, critica de teatru este depăşită. Adică nu se poate să ai sistemul ăsta de valori, ” un spectacol e bun pentru că îmi place şi nu e bun pentru că nu îmi place”. Pe mine mă revoltă mai mult decât să mă afecteze criticile negative. Am mare încredere în Cristina Modreanu, dacă ar fi totuşi să menţionez un critic care mie mi se pare că are un aparat bun prin care înţelege un spectacol. Pe mine mă interesează foarte mult părerea unui spectator care înţelege, în ochii căruia eu văd la final că a înţeles ce am vrut să transmitem.
Ce eşti interesată să mai experimentezi? Mă interesează să caut, să învăţ. Mă interesează tot ceea ce este legat de meseria mea. De asta nici nu am renunţat să joc în spectacolele din Laboratorul de Noapte pentru că de la asta am plecat, de la actorie, iar eu trebuie să trec prin drumul ăsta.
Ce proiecte ai pentru viitorul apropiat? Încep, la Teatru Act, Cea mai puternică de August Strindberg în care joc alături de Mihaela Teleoacă. Este tot un spectacol laborator în 2 personaje, sunt foarte interesante, chiar ne va fi greu pentru că ne ducem amândouă într-o cu totul altă zonă, o să fac un spectacol cu Andreea Bibiri, care este o actriţă foarte bună în care eu am mare încredere; reiau spectacolul Hell în regia lui Chris Simion care cred că va fi în Godot Cafe-teatru şi continuu cu Laboratorul. Asta în teatru.
Am filmat deja la Tudor Giurgiu şi am fost impresionată de profesionalismul cu care m-am întâlnit acolo, nu ştiu însă când iese filmul şi ce titlu final va avea, aşa că prefer să îl las pe Tudor să anunţe. Am mai făcut un film TV, Canalul, în regia lui Cornel Mihalache unde am fost interesată de povestea personajului meu şi unde m-am întîlnit cu Marian Râlea, Claudiu Bleonţ, Adrian Ciobanu, Richard Bovnoczki, Isabela Neamțu. Am fost fericită de întâlnirea cu domnii Râlea şi Bleonţ care sunt extrem de generoşi.
Cum vezi zona de teatru din Bucureşti? În primul rând văd foarte multe goluri în organizare şi multe defecte. Adică însuşi faptul că sunt blocate toate posturile în teatru este o mare hibă, pentru că toate teatrele au nevoie de un suflu nou. Apoi, eu nu am niciun pic de înţelegere faţă de oamenii care sunt plictisiţi de meseria lor, care sunt obosiţi dar tot îşi fac meseria, faţă de oamenii care nu promovează valorile adevărate. Şi pentru că lucrurile sunt şubrede în sistemul de stat şi în independent se transmite acelaşi lucru, unde preocuparea ar trebui să fie să scoatem nişte spectacole valoaroase nu să arătăm cât suntem de căutaţi. Pentru că, totuşi, depinde şi pentru ce eşti căutat, nu? Cred că, dacă nu mai avem nimic bun de spus, mai bine ne luăm o pauză.
Ai colaborat cu foarte multe teatre în toţi aceşti ani. În care te-ai regăsit cel mai mult? Am fost angajată la Teatrul Mundi, actualul Teatru Metropolis unde m-am simţit bine. A fost foarte frumos şi la Teatrul Act şi iată că acum ne reîntâlnim şi mă simt extraordinar la Teatrul Bulandra, cu toate minusurile şi zbaterile de pe drum. Ăsta este locul unde am întâlnit şi întâlnesc actori excepţionali şi un public mai puţin comercial, mi se pare mie.
Vreau să vorbim puţin despre spectacolul care pe mine m-a emoţionat teribil. Îmi vine să plâng numai când mă gîndesc la el. Cum ai ajuns să faci parte din proiectul Oscar şi Tanti Roz? Chris Simion mi-a propus, nu citisem povestea. Am fost fericită că urma să fac o partitură diferită de ce lucrasem până în acel moment. Asta mă inspiră foarte tare. M-am bucurat de întâlnirea cu Oana Pellea pe care o admiram foarte mult. Nu mă pot gândi cum ar fi fost să nu o întâlnesc. M-am bucurat, de asemenea, de reîntâlnirea cu Marius Manole, un partener cu care mai jucasem până atunci şi în care eu am foarte mare încredere pe scenă pentru că te înţelege foarte repede.
Cum adică te înţelege pe scenă? Este foarte atent la partener. Sunt oameni foarte atenţi şi curajoşi, de la o simplă discuţie până la ceea ce se petrece în scenă, unde oricum se întâmplă ceva special, o realitate cosntruită. Sau sunt oameni care nu “prind” tot ceea ce ţi se întâmplă. Marius Manole face parte dintr-o categorie de actori care înţeleg ce se întâmplă cu partenerul. Domnul profesor Ion Cojar, de la care am învăţat foarte multe lucruri şi de care îmi este dor, ne spunea să fim în primul rând atenţi la partener.
Ce modele ai în teatru? Am multe modele. O perioadă foarte lungă mi-a fost model Maia Morgenstern, asta nu înseamnă că nu îmi mai este acum, pentru forţa pe care o are. Acum mă simt foarte legată de Oana Pellea care îmi este un exemplu în tot. În primul rând, felul în care îşi face meseria şi ce a înţeles din ea, apoi modul în care există ea, în contextul ăsta dubios în care existăm cu toţii, în care scara de valori s-a răsturnat iar performanţa este egală cu orice spectacol mediocru. Oana Pellea a înţeles într-un fel aparte meseria de actor, a luat-o pe o cale şi nu s-a lăsat murdărită de ceea ce se întâmplă.
Tu de unde îţi iei resursele pentru a păstra nealterată emoţia, spiritualitatea pe care le văd, le simt la tine? Pari diferită de majoritate, contra turmei, cum îmi place mie să spun. ? Nu cred că m-am întrebat niciodată asta. Cred că contează foarte tare cum eşti construit iar eu cred că asta este natura mea. Ţine şi de educaţia pe care am primit-o şi pe care am avut grijă să mi-o continuu, de întâlnirile pe care le-am avut până acum. Este vorba, într-adevăr despre drumul pe care alegi să mergi, dar contează foarte mult ceea ce alegi să fii, cum alegi să exişti. Mi se pare că nu mai există exemple în ziua de astăzi. Sunt atât de mulţi actori tineri care nu au unde să se ducă, ce să facă…nu ne mai pasă unii de ceilalţi. Adică mulţi merg pe “dacă îmi este mie bine, yes!”. Nu e aşa, căci astăzi poate să îţi fie doar ţie bine dar mâine nu-ţi va mai fi într-un context general rău. Eu cred în valori ca bunătate, generozitate, respect, aşa am fost educată. Sigur, nu sunt vreo sfântă, dar fac tot ceea ce pot să-mi duc viaţa respectându-le. Şi nu înţeleg, de multe ori, de ce lucrurile ar sta altfel.
Ce ai învăţat cel mai de preţ de la părinţii tăi? În primul rând că trebuie să-ţi pese de absolut tot, că trebuie să discerini, că lucrurile nu se pot face oricum, că nu poţi exista oricum. Iar tatăl meu a fost un luptător, venea dintr-un sat, Cacica, foarte mic, iar de acolo a ajuns prim solist la Opera din Constanţa şi a cântat în toată lumea. Era foarte muncitor, foarte dornic să înteleagă lucruri, cred că de la el am moştenit dorinţa asta de căutare continuă. A fost un exemplu pentru mine.La fel este şi mama, în primul rând pentru că a avut înţelepciunea să înţeleagă un artist şi să-i fie alături toată viaţa, ceea ce nu este uşor, pentru că sunt tot felul de frici, de spaime.
Te simţi ca Pescăruşul lui Cehov sau simţi că ţi-ai găsit calea şi mergi pe ea? Eu simt că sunt pe drum, adică nu ştiu dacă poţi afirma sută la sută că eşti pe calea ta. Poate doar la final poţi să spui “da, asta a fost calea mea”, eu aşa cred. Dar pot să-ţi spun sigur că nu mă lupt cu mine.
Se vede, arăţi împăcată cu tine, cu viaţa ta, ai o tinereţe frumoasă a spiritului. Eu asta văd, mă înşel? Nu, aşa mă simt, dar, probabil, nici măcar nu sunt meritele mele. (râde)
Ce se gândea Antoaneta Cojocaru la 25 de ani că va fi, că va face, la 35 de ani şi nu s-a întâmplat? Aveai un “check-list” de 35 de ani la 25? Da, clar. Tot timpul am. Nu mă las aşa ca o frunză în vânt prin viaţă, pentru că mi se pare riscant să facem asta tot timpul. Ce credeam eu când am terminat facultatea nu am regăsit în jur. Am fost la clasa celui mai mare profesor de artă teatrală, domnul Ion Cojar şi făceam acolo lucrurile într-un anumit fel, probabil de asta le fac şi eu în prezent aşa. Nici nu se punea problema să devenim actori comerciali, nici nu se punea problema în termenii ăştia în care suntem siliţi acum să vorbim. Noi eram într-o bulă perfectă. Iar când am terminat facultatea ne-am lovit de o realitate crudă, am avut un şoc să nu ne putem angaja. Eu în anul al patrulea aveam 7 spectacole şi dacă e să mă întrebi despre proiecţia în viitor, eu gândeam atunci că lucrând şi făcându-mi meseria bine, drumurile mi se vor deschide. Şi m-am trezit că nu era, nu este, aşa deloc. La 25 de ani mă proiectam într-o viaţa profesională mai sigură. La nivel personal sunt exact unde mă vedeam şi atunci. Eu cred că fiecare are drumul lui, nu există un drum la comun, mai ales pe partea personală.
Societatea te “obligă” cumva să fii angajat, căsătorit, să ai copil până la o vârstă, nu? Poate, dar lumea mea nu mă obligă. Şi nici societatea nu are cum să mă oblige împotriva drumului meu, voinţei mele. Nu are cum. Eu am drumul meu, întâlnirile mele. M-am căsătorit în secunda în care l-am întâlnit pe EL, şi toate bla-bla-urile alea cu “o să simţi că este acela” sunt adevărate, să ştii.
Te cred pe cuvânt. Ce înveţi zi de zi? Să o iau de la capăt, pentru că suntem nevoiţi să facem asta în meseria noastră, să lupt, să mă deschid, să uit, să continuu.
Ce este fericirea pentru tine, Antoaneta? Şi ce culoare are? Albă. Pentru mine fericirea este să îmi fac meseria bine fără tensiune, să am linişte acasă. Fericirea este când merg la Constanţa şi stau cu mama, şi pot să fac plajă, să mă plimb.
În ce crezi? În Dumnezeu, în adevăr, în lucrurile făcute temeinic, în partea bună din fiecare om, care se simte, şi cred că ea trebuie întreţinută. Cred că oamenii sunt fundamental buni şi cu partea asta trebuie să avem treabă cu toţii.
Cum înţelegi iubirea? De la un punct încolo este şi o jertfă. Iubirea este frumoasă dar nu este doar vorba despre ceea ce primeşti ci şi despre ceea ce dăruieşti. Când ai chef să dăruieşti este simplu, ideea este că trebuie să o faci şi atunci când nu ai dispoziţia pentru asta. Pentru mine, în cazul unei căsnicii, a unei relaţii de durată, iubirea e şi jertfă. Adică însuşi faptul de a nu fi tot timpul tu pe primul plan ci a-l pune pe cel de lângă tine în anumite momente e un soi de jertfă. Ca lucrurile să dureze trebuie să fie nişte afinităţi puternice, pe lângă iubire. Şi mai este despre răbdare, despre încredere…devine mai complicat într-o relaţie serioasă pentru că începi să construieşti împreună.
Ce crezi despre sintagma de acum foarte celebră “dragostea durează 3 ani”? Dragostea durează cât vrem noi să dureze, dar pentru asta trebuie îngrijită. Este ca floarea din Micul prinţ, dacă nu o uzi, dacă nu îi spui în fiecare dimineaţă că o iubeşti, se usucă.
La ce visezi Antoaneta? Visez la un moment în care lucrurile să decurgă mai normal şi mai simplu. Şi nu pentru că sunt comoda dar mai este nevoie şi de normalitate. Şi visez să am forţa şi curajul să duc următorul proiect de Laborator până la capăt în cele mai bune condiţii. Mai visez să am mereu puterea să vorbesc deschis despre lucrurile pe care le-am înţeles până acum, pe care le fac, pe care le simt.
