Am primit provocarea de a scrie ce simt eu ca mamă în ultima vreme. Pentru că nu a fost mereu așa. Nu am văzut mereu ceea ce sunt, ceea ce fac și faptul că ceea ce trăiesc şi simt este perfect așa cum este acum.
Și astfel povesteam că îmi place să mă gândesc la viața mea ca la un surfer: câteodata acesta este pe val, câteodata este dărâmat de ocean, dar întotdeauna se urcă la loc pe placa de surf pentru a da piept cu un val și mai mare. Nu, nu este un citat. Este o metaforă personală.
Uitându-mă pe geam, îmi dau seama că cea mai mare provocare pentru mine este să nu îmi mai hrănesc gândurile negre. Citeam într-o carte că multe dintre gândurile noastre nici nu sunt ale noastre, ci suntem ca niște antene care prind gândurile din câmpul colectiv de conștiință şi le transferă în propria minte.
Mă regăsesc destul de des în presiunea că anumiţi oameni din jur fac și pot mai multe, că uite! copilul acela a învățat mai devreme să se încalțe singur, să doarmă singur, să nu se tăvălească pe covor și multe, multe alte ”să”-uri.
De ce atâtea comparații și mai ales: de ce aceste cuvinte își găsesc încă ecou în interiorul meu? Acum văd clar – această claritate este ceva ce am sădit și îngrijit în interiorul meu aducându-mi aminte să respir adânc, să închid ochii și să mă întreb: ”Ce se întâmplă acum cu adevărat? Ce simt? Unde simt în corp?” – că este vorba de propria validare.
Cât de mult mă apreciez eu pe mine? Cât de mult îmi validez propriile reușite și cât de mult îmi analizez și îmi judec momentele mai puțin perfecte? Și întrebarea cheie pentru mine este: Cât de multă încredere/stimă de sine am pentru mine acum? Pentru că, dacă acum mă simt bine cu mine şi sunt echilibrată, atunci privesc comparaţiile ca pe niște diversificări în frumoasa grădină a omenirii. Un loc plin de flori felurite, fiecare cu parfumul său, cu a sa culoare, cu farmecul ei.
Dar dacă eu mă iau pe mine la bani mărunți și mă uit doar la ce aș fi putut face mai bine, la ce nu am reușit să pun în acțiune, atunci comprațiile se pot simți dureros: fizic prin lipsa de energie, emoțional prin tristețe, dezamăgire, blamare, ori, şi mai greu, mental prin procese de conștiință, blamări, justificări. Adică prin multă judecată a mea şi a celor apropiaţi mie. Acest stres se prelungește câteva ore, poate zile şi se manifestă printr-o agitație a minții, planuri negre, regrete, acuzări, mâncat compulsiv sau din contră, lipsă de apă și de mâncare. Și toate cele de mai sus de ce? Pentru că am ales să cred ceea ce mi-a spus mintea, am ales să „cresc” gândul iniţial: că eu nu sunt destul de bună ca mamă.
Nu este niciun pericol dacă nu hrănim acest gând. Nu ne face să ne complacem cu mai puțin, să acceptăm compromisuri sau să facem mai mult. Tot ce face acest gând este să ne sece de energie. Energie pe care o putem folosi într-un milion de alte feluri: să creăm, să cântăm, să dansăm, să ne plimbăm, să zâmbim, să ne bucurăm de compania celor dragi, să observăm o floare, un nor, soarele de pe cer, o frunză, o față de copil.
Si atunci eu mă întreb: oare când mă învăț minte? Oare când mă învăț minte să nu mai cred gândurile negre care mai vin? Pentru că ele nu sunt eu. Eu sunt mult mai mult, sunt ființa vie care simte, se bucură, dansează, aleargă, zâmbește, dăruiește, învață, cade, se ridică, îmbrățișează, sărută, crede, iubește, se încruntă, râde, ocrotește, respiră.
Fiecare om este o floare nestemată, unică și frumoasă, iar valurile, valurile nu ne doboară permanent, ne antrenează, ne fac mai încrezători, mai iubitori, ne dau posibilitatea să ne ridicăm şi să ne urcăm la loc pe placă pentru a da piept cu un val și mai mare. Copilul cel mic a adormit între timp. Zâmbesc. Mă bucur că sunt mamă. Atât.
Un text scris de prietena mea Alina Găloiu.