”Eu zic să ne oprim, te rog, până nu o dăm în ceartă!”, mi-a zis frumos într-o zi în care părerile noastre nu erau deloc pe aceeași lungime de undă și începuseră să iasă scântei. ”Și să dea Dumnezeu să nu ne mai vorbim niciodată unul celuilalt pe tonul acesta, orice ar fi!”.
Am tăcut, contrar temperamentului meu vulcanic și limbii mele ascuțite de olteancă aprigă. Am tras aer în piept și am tăcut. N-a fost chiar atât de greu, deși, odată ce mă pornesc într-o discuție pe ton ridicat, nu renunț cu ușurință la niște decibeli peste medie ca să mă exprim. Am tăcut, însă mă întrebam în mintea mea ”Cum naiba să discutăm în contradictoriu pe un ton calm? Că nu suntem fumați! Eu trebuie să ridic tonul, să vorbesc apăsat, să îmi exprim furia cumva. Eu așa știu.”.

Unii facem din ceartă artă (vorba cântecului interpretat de Feli) deși este atât de greșit să crezi că cel din fața ta te mai aude și te mai înțelege când urli.
“Nu există vreo relație fără ceartă. Toți oamenii se mai ceartă și ridică vocea.” Așa ni s-a spus mereu, nu? Că nu există oameni care să nu se certe într-o relație, de orice soi ar fi ea. Așa am văzut mulți acasă, în copilărie. Sau, nu știu, poate doar la noi era așa. Discuțiile în contradictoriu se purtau pe un ton aprins din toate părțile. Tata era super vulcanic, mama era foarte calmă, însă nu își menținea la nesfârșit cumpătul nici ea și ajungea să ridice vocea, eu și frații mei am ieșit și ne-am format destul de aprigi și noi la nervi și mânie.

În toate relațiile din adolescență și prima tinerețe (da, nu mă simt bătrână încă 🙂 ), în momentele provocatoare nu am avut niciodată înțelepciunea – n-am moștenit-o de la mama – de a păstra și de a mă exprima pe un ton calm și ajungeam să zbier de zguduiam pereții. Mă rog, exagerez, dar chiar am o voce foarte puternică. Însă, de ceva vreme încoace, dacă nu mă las mânată de frică și frustrare într-o discuție care alunecă pe o pantă dificilă, am descoperit că orice discuție în contradictoriu, în orice fel de relație s-ar petrece ea, nu trebuie să fie neapărat o ceartă. Ci, mai degrabă, un mod de a găsi un compromis și de a ne reașeza pe aceeași cale. Discuțiile în contradictoriu pot fi și instrumente de a învăța unul despre celălalt și de a crește în doi, oricât de ciudat ar părea asta.

Și mai este ceva: pasul înapoi. Uite ceva din care poți face artă, în detrimentul certei. Dacă poți să îl faci fix când trebuie, pasul înapoi te salvează de la o ceartă care oricând poate degenera în ceva iremediabil. Evident, într-o formă care merge pentru tine, care nu te frustrează și mai tare și care nu te determină, de fapt, să arunci totul în interior și să păstrezi nociv acolo. Fiindcă nu cred nici în a ne ascunde emoțiile și trăirile sub o mască de calmitate, ci în a găsi nota să ne exprimăm tristețea, dezamăgirea, frustrarea, supărarea, părerile, dorințele într-un mod frumos.
O respirație ai profundă, o mantra pe care să o rulezi în minte până îți domolești nervii, număratul până la 10, toate pot fi secundele alea prețioase în care, dacă nu te lași mânat de impulsul de a sări la jugulara celui din fața ta, cearta nu devine artă.

Bucură-te de viață!
Ileana
DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*