Corporatistul struţocămilă, un tip de corporatist român care-mi place

Suntem din ce în ce mai mulţi cei care am înţeles – unii după dezamăgiri, alţii pur şi simplu – că o corporaţie nu va fi niciodată locul în care vei rămâne la nesfârşit sau contextul profesional în care să te simţi complet liber, în care să poţi crea după bunul plac fără niciun fel de oprelişti. Ci doar un mediu în care să înveţi, să creşti, să te dezvolţi pentru ceva mai bun.

Suntem din ce în ce mai mulţi cei cărora nu ne mai place să stăm închişi câte 8-10 ore, ca nişte şoareci, în cutiile de carton care răsar una după alta pe toate străzile şi în toate zonele, muncind şi jertfindu-ne pentru o poziţie, pentru un salariu, pentru o organizaţie care, la primul nostru hop, cel mai probabil ne va da un şut în dos. Corporatistul struţocămilă – aşa cum i-am zis eu, pentru că este încă angajat, dar a ieşit cumva, fie şi numai mental, din dogmele manipulatoare ale culturii corporatiste – este acel tip de corporatist român care, pe cât posibil, caută un job care să nu îl lege prizonier de birou toată ziua.

Suntem din ce în ce mai mulţi corporatişti struţo-cămile, cei care nu mai vorbim folosind persoana întâi plural când prezentăm corporația cuiva, identificându-ne astfel propriile valori şi credinţe cu cele ale companiei. Cu tot ceea ce se întâmplă în lumea în care trăim, cu milioanele de oameni care par a se fi trezit şi nu se mai lasă manevraţi ca nişte păpuşi, îmi vine să râd când mai dau peste câte unul care vorbeşte cu aplomb despre compania în care lucrează, cât este de importantă, de puternică, folosind exprimarea “Noi suntem cunoscuţi în lume…etc”. “Nu, tu nu eşti cunoscut în lume, prietene! Tu poate nici nu eşti cunoscut în Europa în compania pentru care prestezi, tu eşti doar un “FTE”, o cifră într-un excel căreia i se poate da oricând delete.”, îmi vine de fiecare dată să ripostez. Mă abțin, de cele mai multe ori.

Suntem din ce în ce mai mulţi cei care, deşi lucrăm încă în mediul corporatist, nu ne mai lăsăm aburiţi de “misiunea şi viziunea companiei”, de sintagme precum “resursa umană este cea mai de preţ pentru companie, investim în dezvoltarea ta”. Mult rahat! Şi tot noi, cei despre care vorbesc, nu mai punem nevoile companiei mai presus de ale noastre, ne luăm pauzele sănătoase de la muncă, nu sărim peste masa de prânz pe motivul că nu avem timp, nu ne luăm laptopul acasă, pentru că acesta nu este vreo facilitate cum este promovat de angajatori, ci un instrument de lucru, iar timpul liber e timp liber.

Suntem din ce în ce mai mulţi cei care ne facem treaba cu simţ de răspundere şi apreciem entitatea pentru care lucrăm, dacă nu pentru altceva, măcar pentru că ne asigură un venit şi pentru că avem aici lucruri de învăţat, cu siguranţă. Dar nu mai mâncăm excel sau power point la gustarea de la ora 5 p.m., ci deschidem uşa corporaţiei larg, plecăm şi lăsăm totul în urmă până a doua zi când ne întoarcem la birou.

Corporatistul struţocămilă, out of the box, este acel profesionist care lucrează într-o corporaţie, dar nu mai este robot. Este un angajat care îşi face treaba şi are după ora 17 o viaţă personală, cu parc, teatru, sport, muzică sau alte activităţi care nu au legătură cu serviciul. Corporatistul struţo-cămilă este angajatul cu multe cunoştinţe profesionale şi cu o gândire outside the box, care urmează regulile în general, dar când acestea sunt absurde le semnalează cu simţ de răspundere şi curaj superiorilor.

Corporatistul struţocămilă este un corporatist român aparte, pe care îl întâlnesc din ce în ce mai des în ultimii doi ani, care nu mai pare spălat pe creier şi care, chiar dacă este foarte muncitor şi loial, nu trăieşte într-o poveste absurdă crezând că o corporaţie nu se poate lipsi într-o secundă de el, dacă nu-i mai serveşte.

Numele meu Ileana şi sunt un corporatist struţocămilă! Nu mă mândresc cu asta, dar mă bucur că m-am trezit, am lăsat corporatista îndobitocită care eram undeva în urmă şi văd lucrurile total altfel de vreo doi ani. Cumva am şi ajuns într-o organizaţie în care nu am teamă să mă exprim mai liber ca niciodată;  din care la prânz fug câte 2 ore în parc sau la o terasă; în care nu intru cu badge de pontaj la program strict şi nu stau închisă într-o cutie cu orele, ci pot ieşi pe un balcon să miros teii; în care pot să mă manifest cât mai autentic, aşa ca o “ciudată” cum sunt. Respect corporaţia pentru care lucrez, dar nu îmi conduce viaţa! ?