Despre dezvoltare personală prin încercările jobului

Într-o zi m-am plâns de job, de modul în care mi se cerea să fac lucruri, de faptul că nu îmi plăcea pe de-a-ntregul ceea ce făceam, de leadershipul îndoilenic al şefului meu, de faptul că nu eram apreciată pentru ceea ce făceam excepţional, dar eram imediat atenţionată când îmi scăpa câte ceva cu expresii ca: “îţi atrag atenţia că…” sau “îmi displace că…” (pe stilul motivaţionale negative de-mi venea să-mi scriu pe loc demisia şi să fug).
O făceam într-un cadru în care cea care mă asculta nu avea mult habar despre mediul corporatist, leadership, team motivation și emplyees’ empowering și, cu toate că eram convinsă că nu mă înţelege complet, continuam să povestesc.

Cum se întâmplă când te aştepţi mai puţin, am primit o lecție,  fiindcă mi-a venit un mesaj frumos şi bun de la un om pe care îl subestimasem: “Şi, dacă v-aţi gândi că rolul pe care îl aveţi acolo şi acest job sunt doar o posibilitate de creştere personală şi nu neapărat profesională? Dacă aţi privi experienţa asta ca pe un fel de workshop prelungit de dezvoltare personală tocmai pentru că vă provoacă aşa cum o face?”. Am plecat spre casă reflectând. Nu am înţeles imediat ce fel de paşi în direcţia dezvoltării personale pot face într-un loc unde nu sunt complet fericită profesional.

În următoarele zile m-am uitat mai atent la mine, la ceea ce făceam, la echipa în care eram şi la managerul meu direct, la relaţiile de la muncă şi la situaţiile pe care le aveam de gestionat în fiecare zi acolo. Ok, nu era totul roz, dar eu oricum nu am fost niciodată unul dintre angajaţii supuşi, tot timpul recunoscători că au un loc de muncă unde trebuie să îşi dea interesul 8 ore ca să aibă bani de rată la bancă și datornici să se jerfească pentru companie.

M-am uitat, însă, mai atent, şi am descoperit în acel moment că poziţia pe care o aveam şi responsabilităţile jobului, chiar dacă într-un punct în care nu îmi mai aduceau satisfacţii profesionale foarte mari, se prezentau, dintr-odată, cu potential consistent pe dezvoltare personală. Și nu, nu eram vulpea care nu ajungea la struguri.

Ce am descoperit că pot îmbunătăți la mine când m-am oprit din lamentări și am decis că mai trebuie să rămân acolo?

În primul rând răbdarea. Aceasta nu a fost niciodată o trăsătură a personalității mele vulcanice. Am început să consider fiecare moment în care lucrez cu un manager care a lipsit de la cursurile de leadership, fiecare proiect în care nu sunt respectate deadline-urile, deşi timp ar fi fost, fiecare şedinţă inutilă în care simt că-mi pierd vremea, fiecare relaţie cu un coleg cu care nu sunt pe aceeaşi lungime de undă, dar cu care trebuie să colaborez, o posibilitate să îmi cultiv răbdarea.

Modul în care îmi exprim opiniile, mult prea tranşant uneori. Da, asta a fost mereu una dintre “calităţile” mele. De când eram mică ştiam clar să îmi expun părerile, uneori prea vehement, iar cu timpul intimidant pentru oamenii din jurul meu. Faptul că în mediul corporatist nu prea este apreciat modul direct şi dur de a-ţi face clară o poziţie m-a învăţat să îmi mai îndulcesc discursul. Lucrez încă la acest aspect pentru că îmi doresc eu, nu ca să mă vând mai departe.

Angajarea inutilă în scenarii de comunicare contradictorii. Aici pot să spun că, în sfârşit, am ajuns la nivelul la care, la birou cel puţin, stau deoparte în astfel de cazuri. Poate pierd, poate nu, însă am învăţat să îmi exprim părerea profesională şi personală cu argumente, dar să nu mă mai las atrasă în mailuri care ajung la al cincizecilea “re” sau în dialoguri în care vreau eu să demonstrez că am dreptate, chiar dacă am. Nu are niciun rost, iar pe termen scurt îmi ucide neuronii.

Negativismul meu nativ. Mă credeți că ăsta a fost unul dintre cele mai mari câştiguri personale în viața profesională? Acum ani buni lucram cu un director general de companie foarte dificil, singurul, însă, care m-a făcut să mă opresc din modul meu de a răspunde la orice solicitare provocatoare cu “nu cred că se poate” sau “nu ştiu ce să zic”. Dacă îi sunt recunoscătoare pentru ceva, îi sunt pentru că el este cel care a declanşat acel declick ce m-a condus către autoobservare şi ulterior măsuri în această direcţie.

Calmul în situații grele, detașarea de problemele de la job imediat ce am închis ușa biroului în urma mea, să ascult mai mult și să respir de 3 ori când îmi vine să dau o replică usturătoare la o acuzație nedreaptă sau o părere nefondată, ar mai fi câte ceva din ceea ce am învățat. 

Uite ce zic eu acum, după 17 ani de muncă, ani în care am avut diverse roluri în organizații mai mari sau mai mici, unde am lucrat cu o grămadă de oameni: superiori, subalterni, colegi, colaboratori, clienţi, furnizori etc. În orice job ai oricând ceva de învăţat, chiar dacă simţi că baţi pasul pe loc în anumite momente și chiar dacă nu eşti pe deplin fericit acolo. Asta poate însemna inclusiv ceva nou despre tine.

Poţi învăţa şi creşte mult profesional şi personal atât prin exemplele pozitive din jurul tău cât şi studiind atent modelele de tip “aşa nu”. Credeți-mă, vorbesc din experienţă, iar oamenii cu care interacţionăm ne pot fi toţi profesori cumva.

La finalul oricărui rol pe care l-am avut într-o companie, când tragem linie, dacă am avut ochii deschişi şi am evitat să ne plângem la fiecare hop, poate vom avea surpriza să descoperim că jobul pe care îl lăsăm în urmă a fost o posibilitate de dezvoltare mai mare decât am fi crezut.

Bucură-te de viață!

Ileana