”Trebuie să fii puternică”. Nu știu de unde a apărut acest îndemn pe care ni-l tot servim unii altora, ca un soi de încurajare empatică, în fața veștilor rele și a situațiilor grele de viață pe care le mai traversăm în devenirea noastră. Nu știu de unde a apărut această vorbă (iertați-mă!) atât de fără sens. Sau așa mi se pare de vreo câțiva ani încoace, încât, de câte ori mi-o zice cineva (evident, bine intenționat, ca să mă încurajeze) îmi înghit pornirea de a răspunde acid sau de a întreba pur și simplu: ”De ce? De ce trebuie să fiu? Sunt cum sunt. Dacă nu sunt puternică ce se întâmplă?”.
Ultima repriză de plâns, atunci când am căzut copleşită, a ținut 2 ore încontinuu până când nu am mai avut putere și lacrimi, până mi s-au umflat ochii și a început să mă doară capul. Nu am mai avut putere să fiu puternică. Și sunt, sunt un om puternic, nu pentru că a trebuit, ci pentru că m-am construit așa. Iar când plâng o fac, cum spune o prietenă dragă, ca să eliberez un pic de loc pentru ceea ce oi mai avea de trăit, de simțit, de durut, de vindecat. Dar și pentru că nu pot în acel moment să mai fiu puternică. Iar dacă aș fi, ar fi doar o mască!
Puterea autentică se simte, se vede, se recunoaște. Pe cine am păcăli dacă ar fi doar o mască? Și, mai ales, cum i-am ajuta pe cei din jur cu această puterea a noastră ?
Nu putem tot timpul să fim puternici, nu suntem roboți. Și, ghici ce?, nici nu trebuie! Suntem puternici pentru că suntem și avem resurse interioare să fim, iar la un moment dat le mai refacem și când ne permitem să fim slabi și să descărcam durerile sufletului. Să facem loc. Suntem puternici pentru noi, suntem puternici pentru cei dragi care suferă, însă este în regulă și dacă nu suntem, la un moment dat. Vom regăsi în noi voința să ne accesăm puterea interioară ca să înotăm prin apele tulburi pe care le avem de traversat.
Și, dacă tot folosim acest cuvânt ”trebuie”, haide să îl folosim într-un context mai autentic și mai cu sens, pe care eu îl construiesc cam așa: ”Trebuie să fii cum ești, în fiecare moment al vieții tale! Trebuie să poți plânge dacă vrei, să nu te poți ridica din pat căci nu ai putere în acel moment. Trebuie să crezi că vei găsi voința să îți accesezi forța interioară astfel încât să fii puternic și să o iei de la capăt.”.
Puterea asta interioară o avem toți într-un fel sau altul. Este ceva cu care ne naștem și pe care îl dezvoltăm braț la braț cu viața. Suferința ne împinge să mai punem câte o cărămidă la construcția noastră și să fim puternici nu pentru că trebuie, ci pentru că așa suntem sau am devenit cu anii. Este în regulă, însă, să ne permitem, din când în când, și slăbiciunea. Suntem oameni.
Așa că, dacă vă nimeriți vreodată pe lângă minte atunci când mi s-au înnecat corăbiile, să știți că, tot ce trebuie să faceți este să mă lăsați să plâng, știu că sunt puternică, nu trebuie să îmi reamintiți.
[…] Sunt puternică nu pentru că “trebuie” sau fiindcă îmi propun, ci pentru că aşa m-au format greutăţile vieţii. Sunt puternică nu pentru că nu cad, ci pentru cât de repede mă ridic de la orizontală şi îmi şterg sângele din genunchi. Sunt puternică nu pentru că îmi pun un zâmbet mare pe faţă când sufletul îmi sângerează şi vând o imagine de femeie împlinită şi fericită, ci, pentru că, în mijlocul furtunii, reuşesc să stau cât mai dreaptă. Şi să nu mă mint. Şi nici nu spun motivaţional celor din jur când ei vor să îşi steargă mucii pe cămaşa mea: viaţa e frumoasă. Fiindcă nu este tot timpul. […]