Se discută tot mai mult în ultimii ani despre remodelarea gândirii, despre munca asta continuă cu sine pentru a reuși, dintr-o gândire preponderent negativă cu care se pare că ne naștem, să ne schimbăm mintea într-una orientată către pozitiv. Odată cu asta, poate nu ajungem toți să fim pe culmile succesului profesional și personal – ce-o însemnând asta pentru fiecare – însă, ce vă pot spune din experiență este că, într-o zi, după ani și ani de negativism nativ, ajungi nu numai să te bucuri cu o poftă nebună de tot ceea ce trăiești, ci să și descoperi că gestionezi mult mai ușor situațiile cu adevărat dificile din viața ta. Ceea ce mie mi se pare cel mai mare câștig al gândirii pozitive.
Am fost lăsați să credem despre schimbare faptul că ea nu se mai produce în nimeni după o anumită vârstă, atunci când creierul atinge o anumită maturitate. Nimic mai fals, spun oamenii care studiază creierul și comportamentul uman. Ne putem schimba la orice vârstă, dacă ne dorim.
Dincolo de studii, dacă ar fi să judec după schimbările prin care am trecut eu după ce am împlinit 30 de ani, aș zice că așa este. Dintr-o persoană care vedea prima dată partea goală a paharului și care se plângea de orice, cu multă practică, am reușit să schimb lucrurile și să fiu eu altfel. Practică, despre asta este, de fapt, vorba, despre găsi exact instrumentele și acțiunile care funcționează pentru a-ți antrena mintea. Pentru mine au funcționat meditația, contemplarea și analiza continuă a stărilor și gândurilor mele, sportul și scrisul. Am scris mii de pagini în ultimii 8 ani despre emoțiile mele, despre ce gândesc, despre sutele de motive pentru care sunt recunoscătoare că trăiesc, în fiecare zi.
Dacă am înțelege cât rău ne face să ne plângem mereu, nu am mai face-o. Practica asta constantă este perfectă pentru antrenamentul către o minte și mai negativă decât ne-a fost dat.
Șeful care nu ne înțelege, care nu ne apreciază, cu care nu avem chimie.
Partenerul care nu ne oferă ce și cât avem nevoie.
Faptul că trebuie să mergem dimineața la birou. Ah, ce calvar!
Colegii enervanți pe care ne vine să-i strângem de gât.
Situațiile tensionate de acasă sau de la serviciu.
Mama care nu știe să ne ofere iubire și compasiune.
Prietenii care întârzie mereu, prietenii care vorbesc numai despre ei, prietenii care nu ne sună.
Și dacă ar fi mai mult despre:
Șeful care ne plătește un salariu din care ne cumpărăm ce ne dorim.
Partenerul care ne oferă cât poate și care ne este alături cum știe el.
Faptul că de la birou avem un venit constant și că, dacă ne uităm mai bine în jur, poate găsim totuși o picătură în paharul aparent gol.
Colegii cu care râdem și mai uităm de greu și tristețea care ne mai cuprinde.
Situațiile tensionate care ne provoacă să creștem emoțional și să ne dezvoltăm anumite abilități.
Mama care ne iubește cum știe și poate și care ne face de mâncare.
Prietenii cu care împărțim bune și rele și care, când avem cea mai mare nevoie, sunt acolo.
Și dacă, în loc să ne plângem de ziua grea pe care am avut-o, rămânând într-o gândire negativă ne-am întreba: ”Ce a fost bine astăzi? Pentru ce sunt recunoscător?”. Și dacă, în loc să ne lamentăm de viața grea pe care o avem, ne-am opri și am vedea ce este de fapt bine în ea și să ne agățăm de asta ca să ieșim la suprafață? Căci nu poate fi doar rău, n-are cum.
Mintea se antrenează, o minte care mereu caută negativul se antrenează să ”vadă” prima dată picăturile de apă dintr-un pahar. Veți spune, poate, că nu este posibil sau că este greu. Începutul este al naiba de greu, însă, cu practică și încredere, ajungi la niște schimbări care te vor fascina.
Mai jos este un studiu interesant:
