Nu a vrut să îi spun numele, mi-a trimis povestea de mai jos pentru că aşa a simţit. Este una dintre femeile puternice din jurul meu, un om minunat, onest cu sine şi cu ceilalţi, pe care mă bucur să o cunosc. Este una dintre prietenele mele. 🙂

“Toata lumea mă întreabă cum am reuşit. Încerc să le explic unora, dar nimeni nu vrea să creadă, tuturor li se pare incredibil, iar eu nu ştiu când naiba a aflat toată lumea. Am obosit de atâta pălăvrăgeală care sper să-şi găsească utilitatea într-o bună zi. Parcă nimeni nu vrea să înţeleagă, parcă nimeni nu poate concepe, toţi cred că le ştiu pe toate şi, de fapt, nu ştiu nimic. Nu mulţi ştiu ce e suferinţa, nu mulţi ştiu ce înseamnă să nu vrei să trăieşti doar pentru tine, să nu poţi să faci asta, să nu ştii cum. Să te zbaţi între gânduri.

Speranţa este o prostie iar lipsa ei o îngâmfare teribilă. De ce prostie? Pentru ca te determină să trăieşti într-un viitor, altul, mai bun, mai verde cu picăţele, mai altfel, nu în prezent, singurul pe care, de fapt, îl ai. De ce o îngâmfare? Pentru că te opreşte din a mai fi curios, din a te ridica atunci când eşti jos, din a încerca. Deci, cumva, o doză de speranţă este necesară, dar în echilibru, ca orice alt lucru din universul ăsta. Nu există o reţetă clară pentru nicio boală, nici oferită de medicina alopată, nici de cea alternativă, nici de religie. De nimeni şi nimic. Există doar calea fiecăruia pe care este absolut necesar să şi-o descopere în drumul spre vindecare, nu neaparat fizică.

Îmi doresc ca povestea mea să inspire pe cineva care caută o cale să se vindece sau măcar să fie mai bine. Îmi doresc, de asemenea, să nu mai am parte de oameni care se uită chiorâş la mine atunci când le spun ca evoluţia bolii mele s-a oprit, chiar dacă mai am un pic de lucru cu sechelele. Acum mai mulţi ani au debutat simptomele. Brusc. Dimineaţa, când m-am trezit, am descoperit că nu îmi mai puteam folosi „normal“ piciorul stâng. Nu mai puteam alerga, nu mai puteam sări. Câţiva ani la rând, timp în care simptomele s-au înrăutăţit, dar nu foarte mult, am vizitat aproape toţi ortopezii din Bucuresti şi nu numai. Pe niciunul nu l-a tăiat capul sa mă trimită la un neurolog. Până când, într-o zi, am dat peste unul mai inspirat.

Îmi amintesc că era tare urât afară. Era sfârşitul iernii, cu mizerie multă şi apă pe străzi. Ca-n Bucureşti. Eu mergeam la neurolog. După câteva bătăi de ciocănel şi atingerea cu obiecte reci în diverse locuri de pe corpul meu, am primit verdictul dur: scleroză multiplă şi recomandarea să-mi fac un RMN cerebral şi de coloană cervicală. Mi s-a indicat, de asemenea, să mă bag repede în program. Cel cu interferon.

Şocată de abilităţile de diagnostician ale domnului doctor (mai înţelegeam şi eu una-alta despre medicină) l-am întrebat ce părere are despre diagnosticul diferenţial. A râs, iar eu l-am înjurat în gând şi mi-am văzut de RMN. Ştiam că nu se pune un diagnostic doar pe baza unui RMN, chiar dacă acesta arăta leziuni pe creierul meu.

Mama m-a luat pe sus şi m-a dus la un spital din Germania, unde, după diferite analize, mi-au pus, din păcate, acelaşi diagnostic. M-am întors acasă buimacă, dorindu-mi doar posibilitatea de a-mi aduna gândurile şi de a decide ce să fac în continuare cu viaţa MEA. Am primit telefoane peste telefoane, păreri peste păreri, dar eu nu mă auzeam pe mine. Nu reuşeam să mă simt, să mă trăiesc, să mă descos, să aflu ce se întâmplă cu mine. A urmat o perioada de vreo lună în care m-am lămurit: nu voiam să trăiesc doar pentru mine, viaţa mi se parea obositoare şi crudă.

Nu, n-am fost în depresie şi nu, nu sunt negativistă. Eram doar groaznic de sensibilă şi empatică şi mă simţeam copleşită când mă vedeam ca un căţel care schiopăta. Mi-am dorit un cancer, noapte de noapte, pentru o perioada de timp. Primisem, în schimb, scleroză multiplă, ceva ce mă speria ca dracu’. Mergea perfect cu frica mea, cu neputinţa fizică şi cu sentimentul că sunt o povară pentru cei din jur. “Stai aşa, că nu mor eu, dar îi omor pe ai mei cu nervii şi cu zilele în care vor trebui să mă îngrijească”, mă gândeam.

În timp ce mă piguleam zilnic în profunzimea minţii şi a sufletului, mi-a murit căţeluşa pe care o iubeam ca pe un copil, singura care îmi mai oferea un viitor acceptabil. Pierderea asta m-a dărâmat. Şi la propriu şi la figurat, şi a trebuit să sun un fost prieten, pe care l-am iubit tare mult, să mă ajute să car câinele de talie mare din cabinetul medicului veterinar.

Ajutându-mă să trec peste moartea ei, lucrurile s-au transformat, fără să planificăm, în ceva frumos. În iubire, în emoţie, în linişte interioară, în bucurie. Bucuria iubirii. La o lună de la nefericitul eveniment, am rămas gravida. Fără preaviz. Fata care renunţase la viitor, care nu ştia cum să trăiască doar pentru ea, a primit un dar la care nu visa nici în cele mai profunde gânduri. Eu am primit cel mai frumos viitor căruia m-am dedicat în întregime, neuitând, însă, să trăiesc în prezent.

Sunt peste trei ani de atunci, sunt încă bine, fac periodic RMN şi analize care îmi spun nu numai că nu au apărut leziuni noi, dar şi că starea mea s-a îmbunătăţit considerabil. Sunt conştientă că trebuie să îmi refac sinapsele, că trebuie să îmi lucrez muşchii afectaţi de anii în care am şchiopătat.

Celor care mă întreabă ce am făcut, ce tratament minune am urmat, ce anume am gândit şi am simţit, le spun că fiecare are calea lui şi îşi este dator sieşi să o găsească pentru a fi bine. Eu am renunţat la a mă mai gândi la viitor, am lăsat la o parte încrâncenarea, am avut încredere şi m-am abandonat vieţii, iubirii, universului, Lui. A fost posibil, pentru că nu mai aveam nimic, de fapt nici n-am avut vreodată. Nimeni nu are. Suntem totul şi nimic, în acelasi timp.”

Îți mulțumesc, I, mă inspiri în fiecare zi ! 🙂

Bucură-te de viață!
Ileana
DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

1 COMENTARIU

  1. Drăguț. Sufăr și eu de SM, diagnostic pus cu 1 an în urma când am ajuns în stare grava la spital. Dacă gândesc puțin la rece constat ca de mult tot am simptome specifice bolii, de aceea cred ca am SM de ceva vreme. La ultimul RMN mi.a spus medicul ca a stagnat oarecum, ceea ce nu credeam c.o sa mai aud. În prezent 24.06.2017 ma simt relativ bine, probleme de echilibru, lipsa forței în membre, disfuncții erectile…. Tin regim, fac terapii, iau suplimente de tot felul. Sănătate multa.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*