Atunci când i-am zis ”Hai să facem o poveste pentru blogul meu!” a părut încântat și a acceptat să avem o discuție chiar la prăvălia lui. Apoi, când am publicat crâmpeiul din povestea vieții sale pe blog, Navid mi-a scris și m-a întrebat: ”Ileana, oare merit eu așa ceva? Oare chiar așa suntem noi aici la magazin pentru voi cei care veniți la noi?”.
Cum l-am descris aici, plin de viață și entuziasm, ce am povestit despre locul unde oferă zâmbete și vinde mâncare bună, reprezintă ceea ce mi-a povestit Navid, însă și ceea ce eu însămi am văzut și simțit despre el și al său My Way. Fiindcă vedem oamenii din jur cu ochii noștri, nu ai lor, îi simțim cu sufletul nostru, nu al altcuiva, ne formăm păreri proprii pe baza senzațiilor pe care le trăim când cunoaștem pe cineva sau când avem o experiență nouă.
M-am raportat apoi la mine. Și am realizat ceva abia ieri, când eram undeva să adun o altă poveste pentru blog: de câte ori cineva îmi face un compliment despre cum sunt eu ca om, ca femeie, ca profesionist și despre cum fac anumite lucruri, în stilul meu, primul impuls este să fac un pas înapoi și să mă întreb: merit asta?
Cumva, într-un mod complet prostesc, mereu găsesc ceva să spun înainte de ”mulțumesc”, pentru că, de fapt, undeva, foarte adânc în interiorul meu, eu cred că nu merit atenție și recunoaștere pentru felul meu de a fi și pentru munca mea. Și asta fiindcă, în anumite momente, în copilăria și adolescența mea, când aveam mai multă nevoie de ele, nu le-am primit de la mama mea, deși știu cât de mult m-a iubit și mă iubește. Nu a știut să mi le arate. Au rămas sechele, pe care cred că mulți le avem, dar am învățat să trăim cu ele.
Nu știu să primesc declarații de iubire și apreciere de nici un fel, însă mi-am propus să învăț și să îmi permit să le primesc. Căci, ego hrănit sau nu, dacă nu lași mintea să intervină și să îți spună ea că tu nu meriți, se simte frumos și cald atunci când oamenii din jurul tău îți spus lucruri pozitive despre tine. Aș vrea să învăț să le primesc pe toate doar cu ”mulțumesc”, fără alte replici, fără rușine, fără să am sentimentul că nu merit, fără analiză, fără să mă întreb de ce vin către mine.
