Am pus perdelele necălcate la geamuri, în prima fază mi-au părut un pic ciudate, dar apoi am început să zâmbesc, fiindcă cu fiecare minut parcă deveneau tot mai interesante în ochii mei. Le-am aruncat mototolite în mașină, iar după spălare au ieșit cu câte un model inedit fiecare. Nu le-am mai călcat, la ce bun? Dacă veniți pe la mine, ne vom uita împreună la ele sorbind dintr-o cafea, după care vă va îmbrățișa zenul de la mine din living și mierlele vor cânta în cor. Credeți că aveți să le mai observați?
Nu am făcut drob dintr-ala cu măruntaie de animal, nu mănânc de câțiva ani, dar am produs cu mânuțele mele unul foarte fengșuit din verdețuri, cu mei și ciupercuțe, și am 2 feluri de muștar în frigider. I love muștar! Mai am niște salată, brânză și niște pește, dacă e îl arunc la cuptor și, fix în 15 minute, este gata. Am o pască și ouă roșii, sunt și tradiționalistă, iaca!
Later edit: am luat între timp și niște prăjituri ca la mama acasă, ca să îmi trăiesc până la capăt nostalgia.
Anii trecuți toate cele de acum din frigiderul meu nu ar fi fost de ajuns, fiindcă nu ar fi fost belșug. Fără miel sau ied și stufatul pregătit de mama, nu era Paște, fără ore întregi de bucătăreală și miros de prăjituri, nu simțeam sărbătorile. Nu era deloc despre liniște, pace și tihnă, cum îmi place mie acum, ci despre mâncare și obiceiuri, dar și despre cei dragi, e drept. Acasă la ai mei sau la părinții mamei. Așa era atunci.
Îmi lipsesc sărbătorile cu toți ai mei, cu părinți, cu bunici, cu frați și cu bucuria aia pură a tuturor că vine Paștele, cu forfota, cu discuțiile interminabile care aveau loc. Mi-au plăcut mult anii copilăriei în care ne strângeam la bunici, ne puneam haine noi și mergeam la biserică să luăm Paște pentru ca mai apoi să ne adunăm toți în jurul mesei și să mâncăm bucatele.
Acum nu mai am nimic din toate astea fiindcă bunicii și tata nu mai sunt și nici la țară nu mai mergem. Nu este tristețe, ci nostalgie. Pe de altă parte, nu știu dacă aș mai fi putut să tolerez zile în șir gălăgia în jur, iar ceea ce am în frigider este acum belșug pentru mine, fiindcă este mai mult decât am eu nevoie. Sunt altfel, simt să fiu altfel de Paște și nu este nici mai rău, nici mai bine. Este altceva.
Am avut partea mea de alergătură după cumpărături interminabile, ani de zile de copilărie, adolescență, tinerețe de cărat sacoșe cu mâncare. Venim din comunism doar, de sărbători belșugul era musai să fie pe masă.
Am avut partea mea de perdele călcate, nu se putea altfel, efectiv nu exista alt mod de a face lucrurile. Acasă, împreună cu mama făceam curat și călcam inclusiv lenjeriile de pat, chiar dacă nu le vedea nimeni, doar pentru că “așa se face”. Găteam mai mult decât puteam mânca 3 zile la rând, “ca să fie, căci așa e bine de Paște”.
Anul acesta – așa a fost și în ultimele runde de sărbători de iarnă și de primăvară – pentru mine Paștele este despre tihnă, despre pauza de la viața agitată și de la stresul cotidian, despre odihnă și bucuria de a fi alături de cei dragi care se strâng la masă, despre rugăciune pentru cei plecați și pentru cei de lângă mine, despre a fi, despre legătura mea cu Dumnezeu fără de care nu îmi imaginez viața actuală, despre iubire.
Am învățat că nu trebuie să avem o masă super îmbelșugată ca să fie bine, că, dacă există sănătate și armonie, bucuria vine imediat. Că avem tot ce ne trebuie, atâta timp cât suntem împreună, că este belșug și cu mai puține feluri de mâncare pe masă, atâta timp cât sufletul este preaplin de frumos.
Paște cu bucurie, cu lumină, cu oameni iubiți alături de care să vă bucurați!
