Când aveam vreo douăzeci şi ceva de ani, mulți dintre oamenii de 40 pe care îi știam îmi povesteau că la vârsta lor nu mai simt, nu mai trăiesc cu atâta pasiune, emoţiile nu mai au atâta intensitate ca la 20. “Cum e posibil să nu mai fiu la fel cum sunt acum?”, mă gândeam atunci. Mereu am fost o persoană care simte totul la intensitate mare şi care nu se sfiiește să o arate. Iubirea, tristeţea, bucuria, oboseala, pe toate le arăt. Şi nu pentru că mi-aş propune. Ci pentru că nu mi-am propus niciodată să le ascund.
Iubesc oamenii care simt. Mereu mi s-a părut mai sexy şi mai puternic un om care simte şi nu se sfieşte să o arate, decât cel care îşi pune o mască peste emoţii şi lasă vizibil doar un chip rece, calculat. Sau, şi mai rău, decât cel care nu mai poate să simtă, dar i se pare asta o dovadă de putere interioară.
Iubesc bărbaţii şi femeile care, chiar şi la aproape 40 de ani sau trecuţi de vârsta asta, îmi spun fără să se teamă că par ridicoli poveşti de adolescenţi: “I-am scris un mesaj acum. Dar, oare este de bine dacă îmi bate inima mai repede?”. “Înţelegi ce vreau să spun, că acum sunt un pic emoţionat şi poate nu mă exprim cum trebuie”. “Am fluturi în stomac ca la 15 ani, numai când îl văd. Parcă sunt o şcolăriţă în preajma lui.”. Cu câtă bucurie am zâmbit la toate!
Poate emoţiile care se văd pe chipul şi în privirea ta te fac mai vulnerabil în ochii multora, poate faptul că simţi iubirea, bucuria, la aproape 40, cu aceeaşi intensitate ca la 15 este o dovadă de imaturitate în ochii unora. Sau, poate, emoţiile care se văd pe tine sunt o dovadă de putere şi asumare, de siguranţă că nimeni nu le poate întoarce în niciun fel împotriva ta, dacă tu nu vrei. Poate faptul că simţi, la aproape 40 de ani, ca la 15 este o dovadă că ai un suflet tânăr. Fiecare are răspunsurile lui, fiecare simte cum simte. Eu iubesc oamenii care simt şi nu se sfiesc să o arate. Mi se par atât de faini, de maturi, de frumoși, de autentici şi pe ei îi vreau lângă mine.
