”Prea slabă. Prea grasă. Are țâțele mici. Are coșuri pe față. Are nasul prea mare. Râde prea zgomotos. Două bețe înfipte în cur. Femeia șnur, fără țâțe, fără cur. Are picioarele scurte. Dinții de cal. Curul mare. Țâțele lăsate. Are grăsime la subraț. Are burtă. Are curul lăsat. E plină de celulită. E urâtă cu spume, n-o ajută nici fața, săraca, după ce că arată nașpa. N-aș fute-o nici să mă plătești!”
Mai ziceți și voi, știu că le-ați auzit măcar pe o parte dintre ele la adresa voastră sau zise despre alte femei. Spuse, culmea, și de femei la adresa femeilor, dar mai ales de bărbați la bere. Ori în colțul holului de la liceu când arătau cu degetul și strigau în gura mare după fete. De când mă știu am crescut în această cultură a body shamingului. Am simțit-o în școală, am simțit-o, mai subtil sau mai agresiv, ca femeie matură în joburile și relațiile pe care le-am avut. Uneori, spre rușinea mea, chiar eu am participat la propagarea ei făcând miștouri ieftine de alte femei, în vremuri când nu eram cum sunt acum.
În gimnaziu și liceu am auzit de multe ori zise despre mine: că sunt băiețoasă și că am țâțele mici (dap, exact așa). Chiar dezvoltasem un complex uriaș în liceu, purtam sutiene push-up cu burete gros, dintr-alea de mori vara cu ele pe tine, doar ca să se vadă că am sâni prin bluzele mulate pe care moda ni le servea atunci. Acum pot să mă uit în oglidă liniștită fără să mă mutilez imediat ori să îmi fie rușine să ies în lume cu bube pe față. Dar, în liceu, a fost greu cu acneea, era dramă când îmi apăreau coșurile pe față.
Ani mai târziu, de la toate comparațiile și shamingul din jur, am ajuns o femeie care se uita în oglindă și nu își iubea trupul. Nu l-am urât niciodată, dar nici nu l-am iubit. Deloc. Îi vedeam doar defectele, eram prima care făcea mișto de ele out loud ca să nu apuce alții să facă. Am pierdut din vedere, până la un anumit moment, faptul că acest corp este singurul vehicul care mă duce prin viața asta. Am pierdut din vedere că, așa cum este el, este minunat, până a început să îmi dea semne că suferă tare. Abia atunci l-am văzut, i-am acceptat fiecare cută, rid, bubă, fir de celulită, l-am mângâiat și i-am zis că-l iubesc.
A trebuit să simt durerea fizică și să reintru în terapie alături de o femeie terapeut, ca să învăț să îmi iubesc corpul, să-i văd și părțile frumoase, nu doar imperfecțiunile. Știu că nu mai pot schimba nimic acum, dar îmi pare rău că n-am fost învățată de mică să îmi iubesc corpul. Să mă uit în oglindă și să nu mă rușinez. Să țin capul sus și când îmi apărea un coș pe față. Să nu îmi ascund brațele și coapsele pentru că mi se păreau urâte. Cred că toate astea se învață de foarte mici. Cred că ar trebui predată la școală materia Acceptarea și iubirea propriului corp. De mici este bine să-i învățăm pe copiii de lângă noi să se uite în oglindă, să se vadă și să se iubească fix așa cum sunt. Eu n-am avut parte de învățăturile astea. Erau alte vremuri, n-are nimeni nicio vină. Nu vorbeam despre corp fără să fim rușinați cumva, nu știam ce sunt alea emoții, nu am avut acces la multe informații.
De unde vine body shamingul atât de adânc înrădăcinat în cultura noastră? Fix din vremurile alea! Ce este foarte trist, este că se împrăștie și azi rușinea corporală, cu toate cărțile și terapiile care sunt acum disponibile la discreție, cu tot trendul nou de body positivity din social media. Suntem o nație în care femeile (nu spun că bărbații nu sunt, dar în rândul lor nu este un fenomen atât de vechi) sunt deseori rușinate de corpul lor. Ajungem multe să credem că, dacă nu avem 90-60-90, dacă nu suntem zilnic la sală și nu avem pătrățele pe abdomn, mă rog, și botox ca să nu se vadă ridurile, valorăm mai puțin.
De unde vine toată rușinea asta pe care am văzut-o atât de prezentă în jur? Cum am ajuns să dezvoltăm această cultură bolnavă a rușinii corporale? Și, mai ales, ce repercusiuni are ea pe termen lung? De ce este important să acordăm tot mai multă atenție acestui subiect? Sunt câteva întrebări la care coregrafa Ioana Marchidan caută răspuns în cercetarea sa artistică, Humans | Bodies | Images, care m-a bulversat. Găsiți spectacolul la Linotip, și este genul de bucată artistică performativă pe care îndemn toate femeile să o trăiască. Chiar dacă lucrăm cu noi, cu emoțiile și corpul nostru, toate avem rămășite ale rușinii corporale prin vreun colț al minții. Toate avem părți din noi pe care nu le acceptăm pe deplin, pe care poate chiar le privim ca urâte și le ascundem. Cele care nu aveți astfel de probleme de la căpuț sunteți chiar tari! 🙂
Spectacolul Ioanei Marchidan nu este doar un act performativ de excepție – și efectiv mă înclin în fața deciziei sale de a pune pe scena de la Linotip un asemenea concept curajos (text, muzică, coregrafie) și în fața artistelor Simona Dabija, Mariana Gavriciuc și Teodora Velescu, femei care fac magie pe scenă cu corpurile lor perfecte în imperfecțiunea lor. Este un manifest valoros, mai ales pentru femei. Avem un singur corp, cu toate defectele și durerile sale, care ne susține fără împotrivire prin toate momentele vieții. Chiar dacă noi nu îl iubim cu totul, chiar dacă îl intoxicăm cu te miri ce substanțe și emoții, chiar dacă îl otrăvim cu relații nepotrivite. Nu este niciodată târziu să îl apreciem, să îl acceptăm exact în forma în care este în fiecare moment. Da, uneori forma asta se poate să nu ne fie în totalitate plăcută, dar nu este niciodată vina corpului nostru. Să îl îngrijim și să veghem la echilibrul său alături de minte și suflet, la sănătatea lui.
Vă rog să căutați spectacolul Humans | Bodies | Images, un proiect cultural dezvoltat de Ioana Marchidan prin Asociatia DanceSpot și Linotip Centru Independent Coregrafic pornind de la conceptul de body shaming și efectul acestuia asupra noastră ca indivizi, dar și ca parte activă a unui corp social. Kudos, Ioana & team! Love.
Foto: Adi Bulboacă
