M-a ferit Dumnezeu să mă găsesc captivă într-o astfel de dilemă şi luptă interioară, fiindcă nu cred că mai poţi numi o relaţie bună şi frumoasă acel ceva în care stai şi nu mai eşti tu, acel parteneriat inutil care te seacă de energie şi de bucuria de a trăi. Nu am trecut printr-o poveste de iubire (sau altceva) din care, din diverse motive, să îmi fie aparent imposibil, logistic sau emotional, să ies. Dar cred că este al naiba de greu să faci asta. Să laşi totul şi să pleci, atunci când nu mai poţi.
În cazul unei relaţii de lungă durată, căsătorie, concubinaj, din care nu ştii dacă să ieşi sau nu, cred că este cumplit de greu să fugi mâncând pământul, atunci când nu mai este ceea ce trebuie. Dar mai cred că îţi datorezi ţie însu(ă)ţi să o faci. Viaţa, şi aşa scurtă, şi aşa imprevizibilă în suferinţe, merită măcar trăită în bucurie şi pace interioară.
Când este prea mult zbucium, prea multă ceartă, prea mult consum psihic şi afectiv, când simţi greul la cote ridicate, mai este ce trebuie? Îmi imaginez şi văd în jurul meu ce înseamnă să te rupi dintr-o căsnicie de ani întregi, dintr-o relaţie în afara căreia nu ştii să fii, doar să fii. Când ai un cămin (care nu mai e cămin, dacă nu mai e căldură), când tot ce ştii este cum să fii cu omul acela (chiar dacă îţi face rău), când ai copii (grav este că certurile şi răceala dintre părinţi îi afectează grav), trebuie să pară imposibil să pleci de acolo.
Dar, totuşi, când decizi să te rupi şi să fugi? Cum ştii că nu mai e iubire? Probabil când zilele negre sunt infinit mai multe decât cele cu lumină, când starea de fapt a căminului pe care îl împărţiţi este una de conflict continuu, probabil când nu mai simţi că îţi doreşti să mergi acasă după o zi grea şi tot ce îţi doreşti să fie să te cuibăreşti lângă omul ăla, probabil când nu mai este tandreţe, probabil când nu mai râdeţi împreună deloc şi nu mai aveţi poftă să faceţi lucruri împreună, probabil când nu te mai doare atunci când îl doare pe el. Eu cred că sunt semne care-ţi arată că stai acolo doar din devotament sau obişnuinţă. Ceea ce nu este foarte greşit, dacă accepţi, atâta timp cât nu devine prea şi urât totul.
“Nu e uşor, să ştii. Nu e doar lapte şi miere, cum crezi tu. Adică este, că eşti cu el. Dar noi, când ne certăm, ne certăm! Dacă, însă, după 25 de ani, tot îmi vine să zâmbesc când îl văd, când ne întâlnim în oraş, sau când vin acasă, dacă mă apucă un sentiment plăcut, cald, de cămin, la gândul că vine weekendul şi o să stăm mai mult împreună, atunci zic că suntem în parametri.”, este mărturisirea unei femei căsătorite de 25 de ani.
Mi se spune foarte des că sunt o visătoare. Că ceea ce îmi doresc eu nu există. Că, după un an, trei, cinci, se duce naiba totul oricum. Uite, eu asta îmi imaginez că rămâne, după ce trece perioada aia de pasiune intensă şi desfrâu de început. Ce descriu cuvintele de mai sus. Rămân iubirea, căldura, siguranţa, relaţia intră pe un alt făgaş, mai aşezat, mai confortabil, chiar dacă sexul se diminuează.
“O să te văd eu pe tine când o să fii căsătorită, cât rezişti! O să vezi, ţi se ia după un timp şi vrei altceva!”, mi-a zis un prieten căsătorit de mulţi ani, care nu îşi mai găseşte locul alături de soţia sa. Eu cred, şi sper din suflet să fie adevărat, că, dacă este iubire, vrei să fii în relaţia aia mult timp şi nu te plictiseşti atât de repede. Eu cred că, dacă este iubire, rămâi acolo, chiar dacă treci prin clipe grele. Continui să iubeşti, chiar şi când lucrurile devin dificile, iar la primul hop nu disperi şi nu fugi. Îl depăşiţi împreună simţind ce înseamnă ” la bine şi la greu”. Când nu mai este iubire, povestea se schimbă.
Mi se pare complicat de pe margine, vă spun sincer. Căci sunt momente în viaţă când cred că îţi vine să spui STOP, să-ţi faci bagajul şi să pleci, când crezi că nu mai este deloc iubire. Dar poate fi doar un hop. Şi aici este, după părerea mea, încercarea. Să ştii să faci diferenţa între perioade complicate, care apar inevitabil, dar trec într-un final, şi faptul că nu îl/o mai iubeşti. Iar când ai înţeles cum stau lucrurile, să te alegi pe tine. Oricât de egoist ar părea.
