“Alege cu inima, “gândeşte” cu inima, tu ştii ce să faci, ascultă-ţi inima!”, de sute de ori am auzit asta până acum. Dar în ultima perioadă mie îmi cam dă cu virgulă un pic treaba asta cu ascultatul inimii fără nicio îndoială şi parcă n-aş mai crede că ea ştie cel mai bine în toate cazurile.
Sunt de părere, mai nou, şi în timp ce scriu mi se pare ciudat că nu am înţeles asta mai devreme, că inima mai şi derapează uneori. Şi atunci poate este bine, chiar şi când vorbim despre treburi ale sufletului, să mai ascultăm şi de minte.
Astăzi m-a plezit râsul, uneori parcă nici n-aş avea vârsta şi maturitatea cu care mă laud. Am simţit eu să fac un gest şi am decis să ignor cu graţie vocea aia din capul meu care îmi tot spunea “potoleşte-te, nu ai nicio treabă acolo!”. Mi-am ascultat inima care, în definitiv, este un muşchi, şi uite cum era să cad de pe scaun. 🙂 Nu a fost prima dată anul ăsta, semn că trebuie să învăţ odată lecţia.
Aş zice acum că, în ciuda a ceea ce auzim tot mai des în jurul nostru, sunt cazuri în viaţa asta şi momente în care, spre binele personal, trebuie să ne ascultăm raţiunea. Că există decizii în luarea cărora analiza informaţiilor deţinute şi experienţele anterioare similare ar trebui să vină înaintea inimii şi bătăilor ei exaltate, chiar şi când este vorba despre iubire. Că un plan şi un obiectiv concret elaborate de minte funcţionează mai bine uneori decât saltul nesăbuit al inimii care poate tânjeşte după ceva.
Ştiu, iubirea se simte, nu se analizează şi aşa este. Până la un punct, însă, când, în loc să ne aruncăm cu capul înainte poate ar fi mai bine să ne dăm un pas înapoi şi să lăsăm raţiunea să ia frâiele. Fiindcă, alegând mereu să ne urmăm inima, mai şi riscăm, pe bune vă zic. Inima nu ştie când să se oprească, nu cunoaşte limite, ea doreşte doar să îşi hrănească dorinţele. Nu întotdeauna, nu la orice decizie, nu în orice gest pe care vrem să îl facem, dar măcar din când în când, este bine să ne mai lăsăm şi mintea să ne ghideze.
[…] Să nu mai fac mereu ce îmi spune inima, ci să îmi mai ascult și mintea uneori. Să continui să fiu eu, așa incomodă cum sunt pentru unii, fiindcă autenticitatea este cartea pe care știu și o pot juca cel mai bine pe termen lung. În primul rând cu mine însămi, apoi cu cei care îmi sunt în preajmă. […]