Alex Dima: “Bucură-te de viaţă, treci peste necazuri!”

În prima parte a dialogului meu cu Alex Dima (se află aici, dacă nu aţi citit-o) am vorbit despre meseria de jurnalist, pe care el o face cu multă pasiune, şi despre emisiunea România, te iubesc!.

În rândurile de mai jos veţi afla câte ceva despre omul Alex Dima, pe care m-am bucurat să îl descopăr ca fiind unul autentic. Mi-a povestit cu nostalgie despre copilăria sa, mi-a spus ce înseamnă pentru el fiica lui Sara, mi-a vorbit despre MagiCAMP -unul dintre proiectele umanitare în care este implicat- şi mi-a mărturisit că pierderea soţiei sale a fost o încercare grea, care l-a schimbat. S-a ridicat însă de jos de tot şi a luat-o de la capăt, reînvăţând să se bucure de viaţă.

Alex Dima nu este doar un jurnalist foarte bun şi corect, ci şi un om deosebit care inspiră oamenii din jur prin atitudine, prin felul în care priveşte viaţa şi prin modul activ în care se implică să îi ajute pe cei aflaţi în suferinţă.

Alex, ştiu că tu eşti implicat în multe proiecte cu scop umanitar, iar MagiCAMP este unul dintre ele. Este dezvoltat de prietenul tău Vlad Voiculescu şi de Melania Medeleanu, din câte ştiu. Vorbeşte-mi, te rog, despre ceea ce se întâmplă acolo. Pe Vlad Voiculescu eu l-am cunoscut când s-a îmbolnavit soţia mea şi a trebuit să ajungem în Austria să căutăm un doctor. Nu ştiam cine este Vlad, ne-a dat cineva numărul lui şi ne-am văzut în Viena. Ne-a căutat cazare şi ne-am întâlnit seara cu el la masă. Am vorbit, am mâncat, am râs, el a încercat să ne scoată din starea aceea pe care o aveam. Un om pe care nu îl cunoşteam făcea asta. La o lună de zile – a doua oară când am ajuns acolo – nu ne-a mai lăsat să mergem la hotel, ne-a luat la el acasă. El dă cheile casei lui cui are nevoie. Ăsta este Vlad Voiculescu. E un om foarte deschis. Încă de atunci mi-a povestit despre proiectul ăsta. Anii au trecut, noi ne-am tot văzut şi de fiecare dată îmi spunea că vrea să facă o tabără pentru copiii bolnavi de cancer în România. Teoretic pare uşor de făcut, dar este destul de greu. Anul trecut a reuşit şi a început povestea asta, iar eu am intrat de la bun început în MagiCAMP.

Eşti voluntar acolo? Da.

Ce faci mai exact? Sunt acolo oricând este nevoie de mine. Apar, fac ce este de făcut şi plec. Noi, eu şi Vlad, suntem lângă oamenii din asociaţie, lângă voluntari, cu tot ceea ce au nevoie. Îi organizăm, punem lucrurile cap la cap, strângem fonduri, facem reclamă. Facem acel loc să funcţioneze. E nevoie şi de noi acolo, cred. (zâmbeşte)

Cum te simţi când mergi acolo? Când am ajuns anul trecut, înainte să vină copiii, toată lumea se întreba cum o să fie, ce o să putem face cu aceşti copii bolnavi de cancer? Când s-a deschis uşa autocarului cu care au venit, a coborât o mare de viaţă, iar noi toţi ţipam de bucurie. Am rămas mult cu ţipetele acelea şi am zis “Aici este viaţă, frate! Este despre viaţă!”.

“Am avut discuţii cu copii care aveau planuri pe o perioadă foarte scurtă de timp.”

Ai văzut câtă bucurie există la cei mici? Chiar dacă sunt bolnavi. Da, şi în materialul pe care l-am filmat am spus treaba asta. În primul rând ei sunt copii, de aceea şi trec mai uşor peste boli. Ei sunt copii, sunt plini de viaţă. Mulţi însă conştientizează ceea ce li se întâmplă, să ştii. Am avut discuţii cu copii care aveau planuri pe o perioadă foarte scurtă de timp. Tu te gândeşti că poate la anul îţi schimbi maşina, că vrei să mergi în concediu. Planurile lor sunt pe ziua următoare, pe ziua de azi. Mulţi dintre ei au învăţat să se bucure de acum, ceea ce noi uităm să facem. Am stat acolo în primul an cu ei o săptămână întreagă şi m-au trecut prin toate stările posibile. În MagiCAMP nu se vorbeşte niciodată despre boală. În tabără nu există boală. Bine doctorul, asistenta se află acolo, copiii îşi urmează tratamentele.

Şi anul acesta? Anul acesta am venit la deschidere, am plecat şi m-am mai întors când era nevoie de mine. Dar am făcut altceva, am lăsat-o pe fiică-mea o săptămână voluntar în MagiCAMP.

Nu ţi-a fost teamă că se va întrista acolo? Nu. Pentru că am discutat cu ea de când am dus-o prima dată anul trecut. I-am spus: “Uite, mergem în MagiCAMP. Rostul nostru acolo este să îi ajutăm, să îi facem să se bucure pe copiii bolnavi. Noi nu avem voie să fim trişti. Ei nu sunt trişti, noi de ce am fi? În primul rând îi jignim dacă suntem”. S-a comportat foarte bine, am fost foarte mândru de ea. Nu avea pe atunci nici şase ani. Anul ăsta am dus-o în tabără din nou şi a vrut să rămână acolo pentru o săptămână. Pentru ea a fost o super experienţă. Ziua se juca cu copiii, iar seara dormea cu voluntarii. A fost un liant între voluntari şi copii.

Părinţii îşi feresc de obicei copiii de asemenea exprienţe. Asta e o prostie. Astfel de lucruri există în lume şi în jurul nostru. Noi, fiecare dintre noi, azi, mâine, peste un an, putem păţi aşa ceva. E ca o loterie. În 2009 am făcut un material la New York cu Prinţesa Marina Sturza, care are un centru de îngrijire paliativă pentru bolnavii de cancer, Hospice Casa Speranţei de la Braşov. Şi îmi aduc aminte foarte bine cum insistam să o cunosc, să înţeleg ce o determină să facă ceea ce face, să lucreze cu bolnavi de cancer în fază terminală. O întrebam dacă nu o încarcă să fie într-un centru paliativ. Iar ea mi-a răspuns că nu, pentru că sunt oameni acolo şi asta e misiunea ei. Am rămas cu treaba asta în minte. Se întâmpla undeva la sfârşit de noiembrie 2009, pe 1 decembrie a intrat materialul cu ea la Pro TV, iar o lună mai târziu am aflat că soţia mea are cancer.

A fost o experienţă care te-a schimbat. Putem să vorbim despre perioada aceea? Nu aş insista pe asta, dar, da, m-a schimbat foarte mult. În primul rând îţi pui foarte multe întrebări la care nimeni nu ştie să îţi răspundă. Şi este foarte important, în situaţii de genul acesta, să întâlneşti oameni care cumva rezonează cu tine, te sprijină, fără să îţi vorbească din cărţi. În momentele acelea ţi se dezvoltă nişte simţuri şi vezi, simţi oamenii altfel. Eu nu m-am simţit bine cu oamenii care îmi vorbeau din cărţi în perioada aceea, cu “lasă că o să fie bine, hai, că facem, dregem!”. (se opreşte dându-mi senzaţia, fără a fi deloc dramatic, că retrăieşte acele momente grele din viaţa lui) (continuă) Paula Herlo este sora mea. Ea este unul dintre cei care au fost cu adevărat alături de mine. Noi am locuit la ea în casă în vremea când la noi era un haos total. Ne-a luat acolo şi s-a ocupat de noi. Când eram jos, oamenii mei de aici de la Pro TV m-au luat şi m-au ridicat. M-au ajutat. Au mobilat o casă de sus până jos pentru mine ca să fiu mai aproape de spital. Cu tot ce aveam nevoie, cu linguri, cu prosoape, cu absolut tot. Pro TV-ul pentru mine înseamnă mult mai mult decât înseamnă pentru alţii.

“La școală eram cinci copii în patru clase”

Ţi-aş propune să ne întoarcem în timp la momente mai uşoare din viaţa ta şi să vorbim despre copilărie. Cum a fost? Copilăria mea a fost foarte faină, pe mine mama m-a lăsat la ţară pentru că lucra la oraş. M-a crescut bunica mea. Nu avea cu cine să mă lase şi mă lua cu ea la colectiv. Sunt multe momente frumoase pe care mi le aduc aminte sau pe care mi le povesteşte maică-mea de acolo. Eram mult mai mic decât fiică-mea. Cei bătrâni erau la sapă sau la ce făceau ei acolo la câmp şi îngropau bidoanele cu apă la capătul rândului, ca să stea rece. Când se goleau, mă trimiteau pe mine după apă. Îmi aduc aminte că aveam o pereche de tenişi noi pe care mi-i legam unul de altul şi mi-i puneam după gât. Mergeam desculţ ca să nu îi stric. Şi făceam treaba asta cu apa, dar negociam. De mic negociam, îi întrebam ce îmi dau la schimb dacă le aduc apă. Apoi, când ne aşezam la masă, când îşi scotea fiecare mâncarea, era ca o rugăciune generală masa aia. Toţi se relaxau, râdeau, se spuneau poveşti. Iar eu mă duceam la bunică-mea cu o poală de ouă câştigate din alimentarea cu apă sau ce le mai căram eu pe acolo. (zâmbeşte cu nostalgie, iar când vorbește despre copilărie o face cu atâta simplitate şi sinceritate încât uiţi că ai în față o vedetă PRO TV) (îşi continuă povestea zâmbind) Apoi am intrat la şcoala din sat. Dara se numeşte satul. Eram cinci copii în patru clase. Eram şi comandant de grupă, şi de detaşament, şi de unitate. Aveam o grămadă de grade, insigne, trese. Mama – şi acum râd cu ea – când m-a mutat în clasa a V-a la Buzău, m-a îmbrăcat cu uniforma şi mi-a pus toate alea pe piept. Când am intrat la oraş în clasă ziceai că eram un general din Coreea de Nord. Eram plin insigne, cu cravată, cu trese pe umăr. Ceilalţi copii aveau câte una şi se uitau ciudat la mine, evident. Eram penibil. (râde cu poftă)

În ce clasă erai când a fost revoluţia? Într-a VII-a. Eram la ţară la bunica, iar în ziua aceea se zvonea că se trage la Buzău. M-am urcat pe casă să aud mai bine. Şi am scrijelit cu un cui pe toată culmea casei, de la un capăt la altul, “Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”. Am stat jumătate de zi să termin. Din păcate rudele mele au dărâmat acoperişul casei şi nu am apucat să salvez ţigla pe care am scris.

Cu ce valori, învăţături, ai rămas din copilărie? Bunica mea a avut o mare amprentă asupra mea. Şi o are încă, chiar dacă a murit la început de an. Ea era ca mine. Era veselă, era tristă, era cum sunt eu, te trecea dintr-o stare într-alta imediat. Era foarte haioasă, foarte faină. Mă mai şi caftea, dar dacă cineva se lega de mine se ducea şi se lua de el. Eu am văzut bărbat bătut de bunică-mea cu jordi. Ştii ce sunt? Nişte beţe lungi cu care baţi nucul. A ieşit la el şi l-a bătut cu jordi pentru că se luase de mine. De la ea am rămas cu veselie. Şi cu asta: “Bucură-te de viaţă, treci peste necazuri!”. Bunica mea a trecut peste multe necazuri. I-a murit soţul când avea treizeci de ani, şi-a crescut singură copiii, a fost dedicată lor. Pentru mine a fost o sfântă, plină de viaţă. Maică-mea tot de la ea are aceeaşi veselie.

“Pe fiica mea o învăț să aibă curaj”

Fiica ta este tot aşa? Ce o înveţi pe Sara? Da, tot cam aşa. Mai are şi momente când cade în melancolie, iar atunci încerc să o scot eu din starea aceea. Pe fiica mea o învăţ să aibă curaj, să privească oamenii în ochi şi să spună ce gândeşte. Sunt multe situaţii în care mă trezesc cu ea că spune direct nişte treburi, dar asta este, spune copilul ce gândeşte. Dacă venim la tine te întreabă ce ai de mâncare. (râzând) “Fii deschisă!”, asta îi spun tot timpul.

Tu ce înveţi de la ea? Eu am învăţat multe de la ea. În primul rând bucurie. Fiica mea este vehiculul meu, din ea îmi iau energie, ea m-a ajutat să merg mai departe în viaţă când eram foarte jos. Am luat-o cumva şi ca pe o datorie, eu trebuie să fiu doi în unu pentru ea. Fiica mea este totul pentru mine şi numai uitându-mă la ea, învăţ câte ceva nou în fiecare zi. Cum se bucură de orice mărunţiş. Ea când vine aici stă ce stă şi îşi găseşte să se joace cu un lucru care este aici, dar pe care noi, cu mintea noastră plină de datorii şi de credite, nu îl vedem. Mergem în parc, ne jucăm împreună. Acum vreo două seri ne-a prins noaptea citind bancuri pe un ponton unde am mers să mâncăm. Învăţ bucurie de la ea.

Înţelege că lipseşti atât de mult de acasă? Ştie dintotdeauna că aşa este programul meu. A fost cumva nevoită să înţeleagă. Când era mică, pentru că lipseam şi ca să completez golul, îi cumpăram foarte multe lucruri: haine, jucării. Cheltuiam milioane. Oamenii de aici îmi spuneau că nu procedez bine, dar eu credeam că trebuie să aibă cât mai multe ca să compensez lipsa mea. Acum vorbim în fiecare zi la telefon când sunt plecat. Toată vara a fost şi ea plecată. Am lăsat-o unde a vrut în tabere, în diverse programe, dar în fiecare zi am vorbit. Până când îmi zicea să o las, că se distrează.

Eşti tată de fată. Cum te vezi comportându-te când va veni acasă cu primul iubit? Am în minte faza aia din filmul Bad Boys, când apare iubitul fetei la uşă, iar tatăl îl întâmpină cu pistolul şi îl ia la întrebări. Cam aşa mă văd. (râde) Ieri a venit fiică-mea de la şcoală şi mi-a spus că are un coleg care o place. “Cum aşa? Şi cum se manifestă plăcutul ăsta?”, am întrebat-o. Mi-a explicat că băiatul râde la glumele ei, că o aleargă doar pe ea prin clasă, deci că o place clar. „Şi ţie de ce îţi place de el?”, am continuat.

Dar tu deja fierbeai, nu? Nu, deloc, ce pot să fac? Asta e situaţia. Trebuie să accept că aşa stau lucrurile. Şi ea îmi răspunde “Îmi place de el pentru că este agil!”. Am rămas interzis. Nu frumos, nu altfel, ci agil! (zâmbeşte) Apoi am fost la o serbare la ea în clasă şi am făcut poze pe acolo, ca un securist. Seara am venit acasă şi i-am zis să mi-l arate pe băiat. Într-adevăr chiar arată agil, e mic, blond, ca o sfârlează. Îmi place de el. Dacă ar fi să fie, noi ne-am bucura. (râzând)

“Dacă în cuplu ajungi într-o stare de nepăsare, se duce naibii totul”

Profit că m-ai adus în zona asta a relaţiilor romantice. (zâmbesc) Vreau să discutăm un pic şi despre asta. Mai crezi în relaţii de durată? Da, cred încă în astfel de relaţii.

Ce crezi că stă la baza unei relaţii de cuplu armonioase şi de durată? În primul rând, trebuie să existe de la început dragoste. De la prima vedere. (face o pauză) Hai, nu chiar de la prima, dar la a doua, la a treia trebuie să apară. Omul acela trebuie să îţi placă. Pentru mine aşa funcţionează, cel puţin. Trebuie să îmi placă fizic, că doar aşa o văd prima dată, nu îi văd sufletul. Asta e partea cu plăcutul. Apoi vine cea cu înţelegerea în relaţie. Şi eu cred că trebuie să existe tot timpul starea aia care există la început când eşti drăguţ, drăgăstos, când încerci să cucereşti. Adică să reuşeşti să păstrezi în relaţie elemente dintr-astea de început. Să te vânezi tot timpul în cuplu, să fii viu tot timpul. Altfel nu cred că funcţionează pe termen lung. Iubirea aşa se întreţine. Dacă în cuplu ajungi într-o stare de nepăsare se duce naibii totul.

Să înţeleg că tu duci nebunia şi spontaneitatea din felul în care îți faci meseria şi în cuplu? Da, da. Fac surprize, gătesc, fac mâncare, mai ales că am fost la Masterchef. Insist, eu cred că o relaţie mereu vie este cheia. Eu văd în jurul meu oameni care nu se sărută, soţ şi soţie. Ok, înţeleg că poate sunt pe curent mai intim, nu ştiu ce fac ei când ajung acasă, dar de pe margine se vede doar răceală. Eu cu soţia mea am stat zece ani împreună şi am avut o relaţie foarte vie tot timpul ăsta. Ne-am căsătorit pe un bloc. Eu mereu am căutat să ies din rutină. De fapt aşa sunt eu. Şi acasă şi la job.

În final vreau să te întreb, Alex, ce visuri ai? Visez, ca într-o bună zi – când o să fiu bătrân şi ramolit – să îmi fac o pensiune. O pensiune în care să le arăt oamenilor, într-un loc foarte fain, România pe care eu o iubesc. Eu nu iubesc Romania la pachet. Toată. Pentru că sunt multe lucruri care nu-mi plac. Dar sunt în ţara asta locuri pe care le iubesc: munte, mare, păduri. Şi sunt oameni pe care îi iubesc. Asta e România mea şi visez să am o pensiune, iar oamenii să vină la mine ca să îşi încarce bateriile. Să reînveţe să se bucure de viaţă!