De la distanţă, Amalia Enache mi s-a părut, de când am remarcat-o, o femeie foarte interesantă și mi-am dorit să aflu dacă este la fel şi în realitate. Am descoperit, dincolo de sobrietatea care se vede ”pe sticlă” și online, o femeie frumoasă, caldă, degajată, ai cărei ochi radiază de fericire și o mamă foarte atentă şi conectată cu fiica sa.

În viața profesională, Amalia Enache este jurnalist Pro TV cu multă experiență, susținând totodată o serie de cauze umanitare, printre care misiunea organizației Hope and Homes for Children.
În viața personală, este o persoană discretă care își trăiește poveștile cât mai departe de ochii presei, prețuind momentele cu fiica ei și cu cei dragi, despre care spune că sunt stâlpii solizi pe care se sprijină viața sa. Căminul ei şi al fetiţei sale amenajat cu mult bun gust în mansarda unei case vechi din București este oaza ei de liniște, unde se bucură de momente unice alături de oamenii pe care îi iubește.

Alma și Amalia m-au primit în căsuța lor cochetă, unde, printre jucării și păpuși, am povestit râzând despre copilărie, despre feminitate, despre ce înseamnă să fii proaspătă mămică la 40 de ani și, inevitabil, despre iubire. Care, pentru Amalia, este totul.

Amalia Enache (foto arhivă PRO TV)

Te-am descoperit de ceva vreme la știri, ca toată lumea, iar mai apoi mi-ai plăcut în online. Pari o femeie foarte sobră, dar, totodată, umană și caldă. Ce nu se vede din tine în toată imaginea asta percepută de noi din afară?
Există în mine o dualitate. Dacă am crede în zodii, am putea spune că este de la zodie, eu fiind în Gemeni. Există partea aceea din mine pe care voi o vedeți sobră, serioasă, despre care eu spun că este partea responsabilă din mine. O am. Sunt o femeie născută la țară, crescută acolo până la 14 ani, provin dintr-o familie obișnuită, iar de la 14 ani nu mai stau cu ai mei. De atunci am început să învăț ce este responsabilitatea. Și cred că asta se vede acum în această sobrietate despre care spui și în felul cum fac lucrurile în viața profesională și personală.
Dincolo de asta, natura mea reală este una mai liberă. Această zonă am dorit să rămână una privată. Nu știu cum să îți explic exact această latura a mea. (face o pauză) Vin eu din cultura asta a PRO-ului care spune ”Gândește liber!”. Așa sunt și eu, gândesc liber, iar dacă este să mă pui, cu toată viața mea, în normele sociale, este mai greu să mă încadrezi într-o categorie.

Pari și așa, să știi, o femeie care gândește în afara tiparelor.
Asta zic. Eu mereu am fost așa, o femeie liberă, iar la un moment dat a trebuit să împac acest autentic al meu, care este cel al unei femei foarte libere, cu partea responsabilă care este tot din mine. A trebuit să le las să existe împreună și am reușit.

Cum ai învățat să faci asta?
Cred că la terapie am învățat. Acolo am învățat să îmi accept ambele părți din mine. Până să fac terapie, femeia liberă din mine, cea greu de îngrădit, era în disonanță cognitivă cu femeia responsabilă din mine. Mi se părea mie că libertatea nu merge cu responsabilitatea. Însă am reușit să înțeleg că, de fapt, ele nu sunt neapărat într-o contradicție și că eu asta sunt cu totul, deci cu asta defilez.

”Anumite povești personale, puse cu totul pe tapet, pot deveni, din niște povești de dragoste super frumoase, unele vulgarizate.”

Amalia Enache (foto arhivă PRO TV)

Terapia te-a ajutat să începi o călătorie în tine care eu cred că nu se oprește odată cu terminarea sedințelor. Rămâi cu niște instrumente din terapie ca să continui această călătorie. Tu cu ce ai rămas?
Am rămas cu acestă sinceritate. În primul rând față de mine însămi, dar și cu tine azi în interviu, și cu oricine. Nu mai vorbesc doar despre profesie, vorbesc mult și despre mine. Eu aveam această fobie să nu intre oamenii în zona mea intimă, pentru că acolo eu am fost tot timpul și altfel decât mă vedeam la știri. Sunt o persoană care a citit foarte mult, multă beletristică, am fost mereu mai romanțată. Și mi-am dat seama că anumite povești personale, puse cu totul pe tapet, pot deveni, din niște povești de dragoste super frumoase, unele vulgarizate. Așa se poate întâmpla cu oricine, nu doar cu persoanele publice.

Am citit despre tine prin tabloide multe povești. Nici nu știu care sunt adevărate. Nu ai simțit niciodată nevoia să clarifici lucrurile?
Absolut deloc. Ce grijă am eu ce gândește lumea? În ciuda presiunilor care vin din zona publică, din zona colegilor jurnaliști de a povesti multe lucruri despre mine, am intuit mereu că publicul se împarte în două categorii și că eu voi avea de câștigat cu al meu, care îmi este asemănător și care se identifică cu felul meu de a fi, mai discret. Uite, și tu poate de asta ai vrut să faci povestea asta cu mine, poate ți s-a părut că sunt o femeie din aluatul din care și tu ești făcută, cel al femeilor de peste 35 de ani care avem un anumit traseu în viață.

” Înainte de a o avea pe Alma mi se părea că se poate și fără mine pe lumea asta. Acum pare că nu se mai poate fără mine, cineva chiar are nevoie de mine.”

Ți-am scris într-o zi pe Facebook despre cum o cuprinzi pe Alma în brațele tale. Și mi-ai răspuns că te-ai emoționat. De ce?
Vai, ce m-ai emoționat atunci! Mi-au dat lacrimile! Pentru că era ceva ce simțeam, ce simt și nu observasem uitându-mă la fotografia cu fiica mea. Iar când mi-ai scris, am vizualizat cum o curpind și am simțit cum o cuprind în fiecare zi.

Ca și cum ai fi așteptat-o destul de mult și nu ai vrea să îi mai dai drumul.
Da, am așteptat-o mult. (zâmbește)

Cum ai cuprins-o pe Alma în viața ta când a venit și ce ți-a adus?
Am curpins-o cu totul. Alma a adus sens fiecărei secunde din viața mea. Eu eram într-un punct în care din exterior părea că am totul și, totuși, eu în interior aveam un mare gol. S-a umplut complet acel gol și am cui să dedic acum tot timpul meu și toată dragostea mea. Tot ce fac a căpătat un sens. (nerăbdătoare să își vadă mama, Alma este adusă lângă noi de doamna care stă cu ea când Amalia nu poate și se cuibărește în brațele mamei sale uitându-se către mine curioasă).
Uite (îmi spune zâmbind Amalia) copilul meu are cea mai frumoasă privire din lume. Ce să îți mai povestesc eu când tu vezi? Așa o cuprind pe fiica mea. Ce este straniu, atunci când ai un copil, este că nu îți mai amintești ce făceai înainte de a-l avea. De când o am pe Alma mă întreb ce motiv aveam înainte să mă trezesc dimineața, ce sens aveam? Înainte de a o avea pe Alma mi se părea că se poate și fără mine pe lumea asta. Acum pare că nu se mai poate fără mine, cineva chiar are nevoie de mine.

Cu cine seamănă fiica ta?
Oamenii îmi spun că seamănă cu mine și cu mama mea enorm. A fost un pic straniu la început. Când o vedeam dormind aveam senzația că este mama mea în miniatură. Și am vrut să înțeleg dacă este ceva credeam doar eu sau chiar era adevărat. După ce am născut, am trimis fotografii prietenelor mele din copilărie care au avut aceeași reacție: ”Cât de mult seamănă cu Liviuța!”. Așa i se spunea mamei mele.

De ce nu ai luat decizia de a face un copil mai devreme?
Am luat-o pe la 25 de ani. Realmente atunci am simțit prima dată că vreau un copil. Nu am avut partenerul care să fie pe aceeași frecvență cu mine în tot acest timp.

În toate poveștile tale de iubire nu a fost niciun bărbat care să își dorească un copil?
Poate își doreau, nu spun că nu, însă era ceva ce nu se lega acolo. De pildă, eu am avut niște parteneri care își doreau repede să ne căsătorim, dar să amânăm povestea cu copilul. Ori eu, de la 25 de ani, am simțit că pentru mine este mai important decât orice pe lume să am pe cineva care să își dorească puternic un copil cu mine.

Amalia Enache și fiica sa Alma (foto arhivă personală)

Oare de ce la 25 de ani, o vârstă la care femeile experimentează numai?
Nu știu, însă știu că atunci s-a produs acest declic în mintea mea și am înțeles că un copil este ceva ce eu îmi doresc cel mai mult pe lumea asta. Este cel mai mare vis al meu. Uite, și pe asta tot în terapie am lămurit-o. Am vrut să înțeleg dacă era reală și atât de puternică dorința mea de a deveni mamă sau era doar ceva ce îmi construisem eu în mintea mea cumva.

Cum sunt zilele cu Alma? Ce faceți împreună?
Ne trezim dimineața, cel mai adesea odihnite amândouă, în ultima perioadă doar ea. Eu cred că am uitat să dorm și, când ea se trezește mai des, noaptea pare să treacă imediat. Vine dimineața, ea se ridică, salută, mie mi-este încă somn. Cum suntem singure dimineața, o iau cu mine la duș unde are un scăunel al ei, mâncăm împreună, iar cam în două ore ei i se face somn din nou și doarme. Ne jucăm mult, dansăm, cântăm, dormim, ieșim, ne plimbăm, ne vedem cu oameni. O iau cu mine și la evenimente. Absolut tot facem împreună.

Ce îți dorești cel mai mult să o înveți?
În primul rând să nu fie un om prăpăstios, să vadă mereu partea bună a lucrurilor și să se bucure de lucruri mărunte. Nu aș vrea să își dezvolte idei că trebuie să fie campioană la ceva, ci să își facă viața după sufletul ei.

De când o ai pe Alma te reîntorci la copilărie mai mult?
Cred că da. Dar îmi doresc ca ea să aibă o copilărie mai liberă decât a mea. Eu am avut o copilărie liberă până la 6 ani când am mers la școală, apoi am devenit un copil dintr-acela responsabil. Nu prea am avut încotro, tatăl meu a fost directorul școlii din satul în care m-am născut, mama mea lucra la primărie. Ai mei erau fruntași cumva la sat acolo și cred că nu prea ai încotro când ești copil de profesor, de director, decât să fii cel mai bun. Toate privirile sunt îndreptate către tine iar profesorii au și ei niște pretenții de la tine. Din fericire eu am fost un copil căruia i-a plăcut școala foarte mult.

Te şi jucai?
Până la 6 ani m-am jucat mult, apoi am preferat să citesc decât să ies, de pildă, iarna la săniuș. Mie nu îmi place iarna, nu îmi plăcea nici atunci. Partea cu iarna idilică există pentru copiii care nu au copilărit la țară cu picioare ude și înghețate.

Amalia Enache alături de fratele și părinții săi (foto arhivă personală)

”Toate amintirile cu mama mea sunt de o căldură greu de descris în cuvinte.”

Aduci ceva din copilăria ta în cea a Almei?
În copilăria ei și în general în viața mea cred că am o bază destul de sănătoasă de acolo. Satul în care am copilărit este un sat micuț foarte divers etnic, cum sunt cele din Ardeal, iar comunitatea în care am crescut a însemnat foarte mult pentru mine și a stat la baza femeii care am devenit. Casa noastră este vizavi de un izvor de la care mulți oameni din sat veneau să ia apă și apoi treceau pe la noi. Îmi amintesc că bunica mea făcea câte o sută de clătite ca să avem să oferim cui ne deschide ușa și ne intră în curte. În casa de la izvor am și auzit foarte multe povești de viață, iar femeile din familia mea, mama, bunica, străbunica, erau foarte chibzuite cu banii, cu casa. Ele au imprimat în mine foarte mult din tot ceea ce înseamnă partea asta de responsabilitate.

Cum a fost relația cu mama ta?
Perfectă.

Este prima oară când aud așa ceva. Multe dintre noi avem traume din relațiile cu mama, chiar dacă o iubim.
Știu, știu, eu nu am. În primul rând toate amintirile cu mama mea sunt de o căldură greu de descris în cuvinte. Poate o să reușesc și eu cu fata mea să mă duc tot într-acolo. Eu nu mi-o amintesc pe mama mea niciodată enervată, chiar nu om fi enervat-o noi niciodată? Și când mai făcea tata câte ceva ce ar fi putut să o supere, îmi amintesc cum îl mângâia pe mână cu blândețe.

Ai moștenit această blândețe de la ea?
Cred că da, dacă se vede vreo blândețe la mine, de la ea este. Cu siguranță am moștenit vocea ei.

Câți ani aveai când a plecat din această lume?
30 spre 31. Cel mai greu a fost să o văd stingându-se și neputința de a face ceva. S-a întâmplat în 3 luni de zile, ea nu a murit deodată, ci în fiecare zi câte puțin. Știi? (i-am spus că știu prea bine, din păcate)
Am apucat să avem niște discuții care pe mine m-au marcat foarte mult, mi-a spus la un moment dat inclusiv că îi părea foarte rău că o lasă corpul, dar mintea și sufletul îi sunt la fel ca înainte. Îmi zicea: ”Amalia, mintea și sufletul îmi sunt intacte și tinere, nu înțeleg de ce nu se duc și ele odată cu trupul!”.

Cum ai trăit durerea pierderii ei?
A fost devastator pentru mine când s-a stins mama mea. Atunci s-a produs o schimbare a mea foarte mare, probabil dacă nu s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat cu ea aș fi devenit mamă mai devreme, dar am avut o perioadă destul de haotică. Și totuși, (zâmbește dintr-dată) rădăcinile mele de la Toplița nu m-au lăsat să mă pierd în niciun fel, chiar dacă a fost o perioadă dificilă în care am intrat în niște lumi cărora nu le aparțineam deloc.

Dar lumea căreia aparții tu cum este?
Vezi mult din lumea mea aici în aceast loc care este acasă. Lumea mea are nevoie de niște stâlpi care sunt familia și prietenii mei. Lumea mea se sprijină pe stâlpi solizi. Restul vin și pleacă. Eu nu am foști prieteni, eu am numai prieteni. Am trecut cu bine toate situațiile în care poate am ajuns cu unii dintre ei la diferențe de opinie sau chiar la certuri. Cred că eu nu știu să pierd prieteni.

”Sunt și eu, în continuare, ca orice altă femeie, cu același script de prințesă cu bărbatul ideal pe un cal alb, dar nu am momentan nicio nuntă de anunțat.”

În foarte scurt timp faci 40 de ani, un punct de cotitură pentru multe femei. Cum te simți?
Nu îi simt deloc (îmi spune asta râzând, în timp ce o ține pe Alma la pieptul său) căci eu la 40 de ani alăptez, după cum bine vezi. Eu intru cu bebeluș în perioada asta de 40 de ani, deci sunt tânără.

Cum te vezi la vârsta asta?
Măi, eu sunt foarte mișto. Sunt numai bună de iubit. (râde) Au fost chiar și băieți care mi-au scris spunându-mi că mă admiră foarte mult pentru cum sunt. Uite-te și tu cum vorbesc singură despre mine. (îi spun că și eu cred că este o femeie mișto și îmi place că spune asta despre ea)
(continuă) Acuma, vorbind serios, sunt cum sunt, cu bune și cu rele.

Zi-mi despre cele bune, ca mamă și ca femeie.
Sunt foarte bine și îi ofer copilului meu o mamă liniștită, fericită, sociabilă și multă iubire. Aștept să ne mai ducem în lumea largă să vadă ea toate națiile și toate culorile de oameni. Vreau să înțeleagă că iubirea este tot ceea ce contează. Ca femeie, eu cred că sunt foarte răbdătoare.

Amalia Enache (foto arhivă PRO TV)

Și frumoasă, și sexy, aș adăuga eu.
Sexy, ce-o mai fi însemnând și asta, nu știu. Acuma, mă vezi că nu umblu în dantele prin casă. Mi se pare ridicol, iar bărbații din viața mea au știut toți asta, de la bun început. Eu, totuși, pun un tricou pe mine noaptea la culcare. (deja râde și Alma de râsul nostru) Cred că a fi sexy este mult mai mult de atât, este despre mai mult decât despre cum arăți și despre dantelă.

Dar feminitatea, în ce constă feminitatea?
În atributele astea ale femeilor, răbdarea este unul dintre ele, apoi bunătatea, eleganța, o femeie cu care poți avea o conversație. Toate acestea mi se pare că exprimă cel mai mai bine feminitatea.

Ce simți că mai ai de lucrat cu tine de aici încolo?
Partea din mine care trebuia îmbunătițită cred că am lucrat-o deja. În relațiile intime eram destul de aprigă, destul de repede rupeam orice.

Ai ales, aproape de 40 de ani, să faci singură un copil.
Dar nu l-am făcut singură, iar tatăl Almei este și va fi mereu prezent în viața ei.

Așa este, nu l-ai făcut singură, dar nici într-o poveste cu un prinț, cum visăm toate. Tu nu ți-ai dorit povestea cu prințul pe un cal alb?
Am așteptat destul de mult povestea asta, nu? Ca toate fetițele din țara asta, și eu am fost crescută cu aceeași idee: cenușăreasa cunoaște prințul și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Poveștile se termină, însă, când eroii au cam 20 de ani și ceva. Nimeni nu ne spune, din punctul în care s-au luat, cum au reușit ei să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. (râde cu poftă) Povestea se termină acolo unde știm cu toții că îndrăgosteala este foarte mare, adică la începutul relației.(face o scurtă pauză, apoi continuă într-o notă serioasă) Sunt și eu, în continuare, ca orice altă femeie, cu același script de prințesă cu bărbatul ideal pe un cal alb, dar nu am momentan nicio nuntă de anunțat.

Ești îndrăgostită?
Iubesc, îndrăgosteala este altă poveste, este la început, iar eu nu sunt la început. Doar fac 40 de ani. Oricum, sunt sigură că ai auzit și de la alte femei, de acum înainte orice îndrăgosteală pălește în fața iubirii pe care o simți când ești mamă. Dar eu nu confund lucrurile și firesc este să le ai pe ambele, fiindcă una este iubirea pentru copil, alta este iubirea pentru partenerul meu. Iubirea este totul, este ceea ce ne mână să trăim în lumea asta.

DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*