Când ne-am întâlnit prima oară i-am declarat: “Vreau să mă schimb, să fiu calmă şi zen în orice situaţie, să nu mai răspund provocărilor care mă determină să fiu aprigă şi prea directă uneori, să fiu şi eu mai retrasă şi rezervată. Şi te rog să mă ajuţi să fac asta.”.
A început să râdă. “Succes”, mi-a zis. “Nu pot să te ajut şi nici nu o să reuşeşti vreodată să faci ce zici. Poate doar dacă vei trăi în pădure, fără niciun fel de stimul exterior la care să reacționezi impulsiv. Nu te văd trăind aşa, tu eşti o fiinţă energică, socială şi foarte sociabilă, deschisă. Prin urmare, nu ai nici cum să fii mereu zen şi retrasă. Eşti un temperament coleric, eşti o femeie reactivă şi foarte directă. Mai reale ar fi aşteptările care implică să te accepţi aşa cum eşti şi să îţi temperezi reacţiile, indiferent de provocările din jur. Problema, dacă există una, este în interior, nu în exterior.”.

Cât de tare m-au enervat atunci cuvintele lui, nu le-am acceptat cu uşurinţă. În primul rând pentru că mi le zicea cu atâta calm, demolând din start o viitoare variantă a mea pe care credeam eu că o pot atinge cu voinţă şi exerciţiu. Apoi, fiindcă vorbele sale îmi puneau în faţă o oglindă destul de dură care îmi revela faptul că eu nu mă acceptam aşa cum eram şi nici nu îmi asumam complet personalitatea şi modul de a mă manifesta. Pentru un om care crede şi caută în jur autenticitatea, persoane vii şi reale, aşa cum sunt ele, cu bune cu posibilităţi de îmbunătăţire (nu rele, atenţie), eu nu îmi acceptam propria variantă umană, din acel moment.

Nu cred că ştim autentic şi complet cum suntem, până nu suntem puşi în situaţii diverse de viaţă, mai ales în cele care ne scot din zona de confort. Poate credem despre noi înşine că suntem calmi şi manieraţi, că suntem echilibraţi, iar când suntem faţă în faţă cu o frică paralizantă, o frustrare mare sau o durere imensă, să se declanşeze iadul. Şi, din oameni calmi şi educați, să ne trezim că nu ne putem controla furia, că jignim fără milă, că devenim abuzatorii celui de lângă noi. Evident, în acest caz, este nevoie de multă maturitate ca să ne asumăm pe noi înșine complet, să credem despre noi că suntem şi aşa, independent de situaţia sau omul care ne-au provocat comportamentul. Dacă nu ar exista în noi şi această parte, ea nu ar ieşi la iveală. Ce facem cu ea, odată descoperită? Aici e treabă constantă cu sine.

După ce am reflectat la cuvintele de mai sus şi după ce mi-am studiat reacţiile în anumite momente grele din parcursul vieţii mele, am înţeles despre mine că eu sunt blândă, jovială, amuzantă, politicoasă, atentă la oameni, plină de compasiune, dar sunt şi reactivă virulent, impulsivă, uneori prea directă şi dură prin felul în care mă exprim. Uşor, uşor, am început să mă asum aşa cum sunt, în totalitate, nu doar cu părţile bune. Şi, de unde spuneam că vreau să devin calmă şi zen în orice situaţie -aşteptări nerealiste cum am înţeles – am ajuns să mă întreb ce pot face eu cu mine ca să îmi temperez reacţiile atunci când, după criteriile mele, mi se pare că sunt nedreptăţită, jignită, minţită, manipulată sau abuzată. Cum pot găsi cea mai bună cale de comunicare şi de manifestare în exterior, mai ales față de cei care mă provoacă…negativ, să zicem.

Nu m-a interesat niciodată imaginea fără substanţă şi fond, nici să o dezvolt și să o “vând” pe cea proprie, nici în cei din jur cu care caut să mă însoţesc. Prefer oricând, unei persoane care pare perfectă, care îşi studiază orice mişcare pe o scară cu puncte “de marcat” în faţa celor din jur, un om care se manifestă autentic.

Cred în a fi autentic şi în a-ţi asuma complet cine eşti. În a face pace cu tine şi a avea aşteptări realiste n privinţa a ceea ce poţi face ca să fii mereu cea mai bună variantă a ta, ca să te placi tu însuţi, în primul rând, indiferent de ceea ce zic cei din jur. Nu pentru ei exişti. Mi se pare o mare pierdere de timp să îţi creezi o imagine, și să nu fii tu însuți, să investeşti o grămadă de energie ca să o susţii, să ai grijă să nu derapezi. Mi se pare, în schimb, o investiţie înţeleaptă de timp şi energie să fii cine ești fără teamă, conștient de faptul că s-ar putea să nu fii plăcut de toată lumea, că s-ar putea să nu fii popular. Să te autoevaluezi periodic, tu cu tine, şi să fii preocupat de dezvoltarea ta personală și de susținerea prin vorbe și fapte a unui brand personal autentic. Iar când mai derapezi, dependent sau independent de cele din exteriorul tău, şi nu te mai placi nici tu, să găseşti puterea să îţi revii. Singur sau cu ajutor.

Am scris aceste cuvinte inspirată de un om foarte autentic și un profesionist extraordinar pe care îl admir foarte mult, Andreea Esca şi de cuvintele pe care i le-a spus unui alt om pe care îl plac de ceva vreme, Cristina Bazavan, despre imagine.

DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*