Want create site? Find Free WordPress Themes and plugins.

Mi-am dorit mult să o cunosc pentru că, dincolo de faptul că o admir ca artist, Maia Morgenstern pare o femeie foarte puternică. Mă așteptam să mă pună în dificultate și m-a pus un pic, însă m-am bucurat să descopăr un om profund și corect, în primul rând cu sine, o mamă foarte iubitoare, dar fermă, o femeie frumoasă și plină de energie. Și da, puternică, deși spune că își permite să mai ”cadă” pentru a avea de unde să se ridice.

“Să știți că mă intimidați un pic“, i-am spus când ne-am așezat față în față în biroul micuț pe care îl are în prezent, fiindcă Teatrul Evreiesc de Stat se află în reparații capitale.
“Să mai ies și să mă întorc?” mi-a răspuns zâmbind.
Vă invit să descoperiți în următoarele rânduri părți din actrița și omul Maia Morgenstern.

Doamnă Maia Morgenstern, păreţi din exterior a avea o viaţă de poveste. Aşa este?
Nu, dar îmi pare foarte bine că aşa se vede. Pentru că asta îmi doresc. Că nu este întotdeauna aşa, asta mă face, cu atât mai mult, să preţuiesc clipele de bucurie, de seninătate, de echilibru.

Este un mod de a aborda, de a trăi viaţa care a venit firesc dintotdeauna sau l-aţi deprins odată cu trecerea anilor?
Cred că este un mod pe care l-am învăţat. Am fost mereu concentrată pe a trăi o viaţă senină, în echilibru, dar nu mi-a ieşit întodeauna.

Şi cum de vă iese acum?
Pentru că, eu ştiu?, s-o fi “copt timpul” ca să îl citez pe Shakespeare.

Sunteţi de 35 de ani pe scenă. Ce v-au învăţat aceşti ani?
Că niciodată nu ştii nimic. Şi că toată cantitatea de energie, de atenţie, de dragoste, de preocupare pe care o investeşti în proiectul cultural în care te implici ca actor ţi se va întoarce exponenţial cumva. Ne bântuie pe toţi, ne dă târcoale,conştient sau nu acest “hai că aici merge şi aşa, pe astea ştiu să le fac”. Nu, se răzbună cumplit asta, atunci când investiţia, dăruirea de energie, de atenţie, de preocupare, nu sunt totale în munca actorului cu sine însuşi şi cu echipa. Vorbesc din proprie experienţă, din ce am trăit eu, evident. Adică superficialitatea se răzbună.

”Când ceva nu merge bine, prima ogradă în care mă uit este a mea.”

V-aţi întors recent de la New York unde aţi fost cu trupa Teatrului Evreiesc de Stat la Kulturfest. Povestiţi-mi, vă rog, despre această exprienţă.
Cu mare plăcere. Am fost invitaţi la un festival, poate cel mai mare – deşi nu le-am măsurat eu pe toate, dar aşa am simţit, aşa am înţeles, aşa am perceput lucrurile – festival de teatru de expresie şi cultură evreiască idiş care a reunit trupe de teatru din mai toată lumea.
Am jucat două spectacole şi, după ştiinţa mea, am fost singurul teatru, Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti, invitat cu două spectacole: Stele rătăcitoare de Şalom Alehem, în regia lui Andrei Munteanu şi Astă seară: Lola Blau de Georg Kreisler, în regia lui Alexandru Dabija. Spectacolul Stele rătăcitoare este un spectacol care vorbeşte despre începuturile teatrului evreiesc pe această lume, cu rătăciri, la propriu şi la figurat, cu derapaje, cu căutări, cu tribulaţii, cu întâmplări triste, cu întâmplări minunate, cu sfâşieri, cu despărţiri, cu întâlniri.

Cum a fost primit de publicul din New York?
Mă întrebaţi pe mine, dar ar trebui să îi întrebaţi şi pe ceilalţi pentru că am fost toată trupa Teatrului Evreiesc, 33 de oameni. A fost primit cu mult entuziasm. Un mare semn de întrebare, sau de exclamare, care s-a ridicat şi există la Kulturfest a fost “Idişul este o limbă sau un jargon? Este pe cale de dispariţie sau urmează să îşi “trăiască” viaţa lui? Care este statutul său, ce se întâmplă cu el? Unde se poziţionează idişul?”. Ei, tocmai acest festival de limbă, cultură şi tradiţie idiş a reunit vorbitori de limbă idiş din toată lumea şi s-a adresat unui public vorbitor de limbi internaţionale. Deci a fost o demonstraţie, un manifest al faptului că idişul există şi nu este un muzeu, este o limbă vie. Am fost înţeleşi, am fost apreciaţi pentru felul în care vorbim limba idiş, pentru felul în care creăm şi jucăm teatru în această limbă. Stele rătăcitoare este o poveste dedicată naşterii Teatrului Evreiesc de Stat, şi, dacă vreţi, am refăcut şi noi într-un fel condiţia, statutul artistului de atunci prin experienţa drumului anevoios până la New York, a faptului că am fost împreună, că am pus decorul, că l-am scos, că am existat ca o trupă acolo.

Aţi fost, înainte de toate, un manager de teatru acolo la festival?
(zâmbește) În spectacol, cu siguranţă am fost actriţă. Uite, nici nu ştiu, cred că am fost şi manager pentru că am fost cam dificilă , citeşte ”strict/sever”, şi am cerut repetiţii în plus.

Vorbind despre această misiune pe care v-aţi asumat-o, aceea de a conduce Teatrul Evreiesc de Stat, când aţi preluat funcţia de manager al teatrului, aţi ştiut la ce vă înhămaţi?
Nu. Nu complet, cel puţin. Declaram şi ştiam că va fi greu pentru faptul că nu cunoşteam foarte multe lucruri în management. Unele le învăţ încă din mers, unele mai intră pe o ureche şi ies pe cealaltă, alte lucruri le fac din intuiţie. Nu punctez întodeauna doar culmi şi poate nu am vedea piscurile dacă nu ar exista şi adâncile depresiuni…şi depresii. Gânduri şi sentimente ca “Opaaa, am dat-o în bară. Am uitat să fac asta. Am fost nedreaptă.” continuă să mă încerce, însă ştiu că toate vin din tumult, din spaima de a nu face greşeli. Cu cât îţi este mai frică să nu faci greşeli, cu atât mai des apar derapaje. Se întâmplă.

Faceți des această analiză “ce am făcut bine, ce mai trebuie să fac să fie bine”?
Îmi fac tot timpul această analiză. Şi când ceva nu merge bine, prima ogradă în care mă uit este a mea. Asta nu înseamnă că şi reuşesc întotdeauna să rezolv toate problemele mele sau ale altora. Şi singură niciodată. Asta e clar.

Un manager, în general, este pus de multe ori în situaţii dificile. Sunt convinsă că şi un manager de teatru se găseşte în ipostaze cumva ingrate. Care ar fi încercările care vă dau de furcă în conducerea Teatrului Evreiesc de Stat?
Dincolo de decizii, de hotărâri, de ambiţia de a avea, de străduinţe de tot soiul şi de compromisuri, în sensul bun şi în cel rău, de unde şi cum jucăm, cel mai greu este atunci când trebuie să iau decizii nepopulare, cu măsuri necesare însă. Vorbesc despre măsuri care, atunci când hotărăsc să le iau, mă ştirbesc de popularitate, măsuri pe care, de altfel, eu le-aş detesta ca actriţă.

”Mi-a luat totul şi mi-a dat tot scena.”

Cu toate acestea aveţi lângă dumneavoastră – sau cel puţin aşa se vede şi se simte din exterior – o echipă închegată de actori care vă iubesc.
Iubirea există, desigur, dar se poate transforma oricând în conflic, cum şi conflictul se poate transforma în iubire. Se pot întâmpla şi lucruri de genul acesta. Sunt conştientă de asta. Şi, de aceea, cel mai greu îmi este să iau decizii de genul celor despre care vorbeam mai devreme.
Teatrul Evreiesc de Stat este un organism viu, în continuă schimbare, oamenii vin, pleacă. Apar pe parcurs incompatibilităţi de viziune, de ritm, afinităţi sau lipsa afinităţilor. Evident că nu devenim duşmani niciodată.

Vreau să ne întoarcem la anii mulţi pe care i-aţi dat scenei. Ce v-a dat teatrul şi ce v-a luat?
Tot. Mi-a luat totul şi mi-a dat tot scena. Cât am fost dispusă să dăruiesc, mi-a luat. Iar eu am fost dispusă să dăruiesc tot! Şi am fost şi sunt gata să primesc. Tot.

V-aţi îndrumat copiii către teatru?
Nu, nu i-am îndrumat eu. Vorbesc despre Tudor aici. Cabiria este deocamdată în clasa a unsprezecea. Şi ce ştiu este că se bucură să participe la proiecte de teatru. Mai mult nu ştiu, nu vreau, nu am dreptul să spun. Asta o face foarte fericită deocamdată într-o existenţă destul de grea de liceu în care elevii trebuie să fie perfecţi şi la chimie, şi la istorie, şi la matematică, şi la română şi geografie şi muzică, şi…şi…

Ce vi s-a părut cel mai important să îi învăţaţi pe copiii dumneavoastră?
Să-şi fie cei mai buni prieteni. Asta le tot repet de câte ori am ocazia. Asta nu înseamnă că eu, la rândul meu, aplic la mine sau reuşesc întotdeauna asta. (zâmbeşte). “Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, este poruncă divină. Prima concluzie, deci? Întâi iubeşte-te pe tine însuţi, fii cel mai bun prieten al tău, în primul rând. Ceea ce vreau să transmit nu are nicio legătură cu egoismul, egocentrismul sau infatuarea, desigur.

I-aţi pregătit cumva pentru lumea asta în care mie mi se pare că tinerii au la îndemână multe posibilităţi, dar parcă sunt mai debusolaţi decât generaţiile anterioare?
Eu nu cred asta. Eu cred că copiii mei, adolescenţii şi tinerii din cercul în care mă învârt eu, ştiu mult mai multe lucruri decât mine. Cunosc foarte multe lucruri, în multe domenii. Ştiu foarte multe lucruri, sunt foarte informaţi. Eu discut cu copiii mei şi văd câte ştiu, cum sunt la curent cu toate, cum navighează pe internet în căutarea informaţiilor. Într-adevăr, pe internet nu sunt întotdeuna informaţii de cea mai bună calitate, iar aici încerc să mai pun nişte filtre și eu. Este vorba despre a căuta ceea ce într-adevăr te bucură şi îţi place , îţi este de folos şi sunt tot felul de ispite, şi capcane, şi derapaje.

Le impuneţi restricţii?
Da, evident că da. Le-am impus şi le impun restricţii.

Şi funcţionează?
Da, cred că da. Sper că da. Eu încerc să le explic pericolele reale la care se expun nefiind vigilenţi, atenţi, circumspecţi, neanalizând bine o situaţie sau alta. Seamănă a restricţii.

Restricţiile sunt mai degrabă cu “nu ai voie să…”.
Da. Nu ai voie să îţi faci rău! Iar ceea ce vrei tu să faci s-ar putea să îţi facă rău.

”Îi judec şi am aşteptări de la ceilalţi după măsura mea. Şi nu este bine aşa, nu e normal, nu e sănătos.”

Ce vi se reproşează cel mai des?
Lipsa de răbdare.

Ce vă reproşaţi la rându-vă?
Îmi reproşez, în multe cazuri, superficialitate. Nu sună bine, nu?
Mai e ceva, dacă mă întrebaţi ce defect mare cred că am. Îi judec şi am aşteptări de la ceilalţi după măsura mea. Şi nu este bine aşa, nu e normal, nu e sănătos. Suntem diferiţi. Slavă Domnului, nu folosim aceeaşi vopsea de păr, nu avem aceeaşi înălţime, aceeaşi greutate, nu împărţim aceleaşi gusturi, valori.

Sunteţi mereu corectă cu dumneavoastră înşivă?
Nu. Deşi scopul meu, dezideratul meu este să fiu un om drept nu reuşesc întodeauna să fiu corectă. Nici cu mine, nici cu alţii în sută la sută din cazuri. Şi, nu, nu îmi este simplu, cu asta nu pot să trăiesc în linişte.

Vă întoarceţi deseori în timp? La primul rol, la primul spectacol, la primul film, la o primă experienţă de vreun fel anume?
Mă întorc, dar nu des. Sunt preocupată de ceea ce se întâmplă astăzi şi, mai ales, mâine.
Mi-ar plăcea mult să îmi pregătesc viitorul. Că se întâmplă sau nu se întâmplă exact aşa cum mi-am planificat, asta este de discutat. Dar a ţese, a gândi următoarea mişcare, ca în şah, îmi place.
Zilele trecute îmi aşteptam fetiţa cea mică de la şcoală şi stăteam în parc pe o bancă. Lângă mine, la o măsuţă de piatră cum sunt în parc, era un domn foarte în vârstă care a scos dintr-o pungă o tablă de şah din carton pe care a început să aşeze piesele, şi albe, şi negre. Era singur şi mi-am permis să îl rog să jucăm şah, deşi eu nu ştiu foarte bine să joc. Dar, cumva, după mai multe mişcări planificate atent, i-am luat regina. Şi, că tot mă întrebaţi despre întoarceri în timp, îmi place să rememorez plimbările prin Cişmigiu cu tatăl meu în rotonda aceea unde domnii jucau şah.

Ce aţi învăţat cel mai de preţ de la părinţii dumneavoastră?
Bunăvoinţa. Regret acum că nu am stat destul timp cu ei, mai ales în ultima perioadă a vieţii. O mare realizare a mea, din punct de vedere artistic, au fost momentele în care îi citeam tatălui meu, în ultima parte a vieţii sale.

Am citit undeva că ziua dumneavoastră începe la 7 şi se termină la 12 noaptea. Aveţi o disciplină pentru a avea atâta energie încât să menţineţi un asemenea ritm de viaţă constant?
Nu întotdeuna este aşa, am şi eu căderi, ca să am de unde mă ridica, zic eu. Dar da, am o disciplină. Fac mişcare, fac sport. Şi sunt foarte atentă -că tot vorbeam despre “iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi” – sunt foarte atentă la nevoile trupului meu. Încerc să păstrez dreapta măsură. Îmi trebuie o bucată de ciocolată, una mănânc. Pentru că atunci când iau mai multe, rabd consecinţele a doua zi.

Aveţi timp şi pentru activităţi care nu sunt legate de teatru, de film, de management de teatru? Mergeţi la piaţă, de exemplu? Gătiţi?
Da, sigur. Îmi face foarte mare plăcere să merg la piaţă. Şi să gătesc îmi place. Zilele trecute am ars mâncarea. (râde) Dar, da, gătesc.

Unde v-ar plăcea să fiți în următorii ani?
Aaa, cu căruciorul în parc, bunică, să fiu bunică.

Foto: Oana Monica Nae

Did you find apk for android? You can find new Free Android Games and apps.
DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*