Când am ajuns în Viscri timpul parcă s-a oprit în loc din momentul în care am păşit pe drumul de ţară şi ne-au salutat primii săteni ieşiţi la porţile caselor. Localnicii sunt foarte obişnuiţi cu turiştii, au o naturaleţe în a interacţiona cu ei, probabil mai ales de când consătean le este o faţă regală. Ne-au privit şi ne-au primit cu multă căldură peste tot unde am fost.
Iubesc satul românesc, frumusețea şi liniştea sa, lucrurile simple pe care le poţi face aici, îmi place să văd animalele cum trec seara de la păscut, bărbaţii şi femeile cum îşi împlinesc zilnic rostul pe lângă casă, copiii cum se joacă pe mahala fără griji. La sat nu cred că există depresia. 🙂 Nu zăbovisem, însă, până zilele trecute, într-unul autentic transilvănean. Ce frumuseţe! Câtă culoare! Cum sunt aşezate casele, cu ferestrele şi uşile lor deosebite.
În Viscri străzile nu au nume, iar pensiunile unde se poate poposi peste noapte sau câteva zile au ca nume Viscri însoţit de numărul casei. Într-o zi cu soare voi ajunge 2-3 zile la Viscri 119, fiindcă este unul dintre locurile frumoase de cazare pe care le-am văzut aici.
Situat pe drumul ce leagă Brașovul de Sighișoara, Viscri este în prezent unul dintre cele mai cunoscute sate săsești din Transilvania datorită Bisericii Fortificate inclusă în lista de monumente UNESCO, dar şi “ambasadorului” celebru al locului, Prinţul Charles de Wales care este proprietarul unei case din sat.
Am ajuns în Viscri într-o duminică dimineaţa, când arşiţa soarelui nu era atât de puternică, şi am mers prima dată către biserica satului. Este ceva ce fac în toate locurile noi unde ajung, caut o biserică şi mă las cuprinsă de starea care se naşte în mine stând acolo. Dacă ajungeţi în Viscri, treceţi pe la biserica din sat, este o energie frumoasă în acest lăcaş simplu.
Nu ai cum să nu te opreşti la una dintre cafenelele din sat amenajate în interiorul curţilor sau chiar la stradă, unde poţi bea o cafea gustoasă, mânca o prăjitură de casă şi poţi savura o socată naturală sau o limonadă. Preţurile sunt mici, produsele gustoase, iar doamnele şi domnii care servesc foarte ospitalieri.
La prânz noi am optat să mâncăm la Gerda, dar găsiţi mai multe locuri unde puteţi savura o masă delicioasă pregătită cu produse din curţile oamenilor, iar la Viscri 32 s-a deschis un spațiu modern printre cele simple, locale.
Gerda ne-a gătit 2 feluri de mâncare şi ne-a primit la ea acasă, iar la plecare ne-a pus la pachet cozonac, tarte cu rubarbă şi vişine pe care le-am savurat mai târziu. Totul gustos, ca la bunica acasă. Despre Gerda, a povestit frumos Cătălin Ştefănescu aici. Am plecat din casa ei cu imaginea ochilor ei albaştri şi cu blândeţea vorbei, iar data viitoare sper să îi ascult şi poveştile pentru care, alături de bucatele preparate, este renumită.
După amiază, cu picioarele grele de la atâta mâncare şi de la stropul de vişinată gustată de la Gerda, am urcat la cetate. Drumul până acolo este presărat cu ciorapi şi alte obiecte vestimentare de lână expuse pe porţile şi pe zidurile caselor pe care localnicii le vând și vara. O privelişte foarte veselă pentru trecători.
Cetatea din Viscri e superbă. Nu este impunătoare, însă adăposteşte o biserică foarte veche, iar de sus îţi dezvăluie priveliştea satului, din diverse unghiuri. La intrarea pe domeniul cetăţii este un loc cu bănci aşezate în cerc unde am savurat prăjiturile Gerdei, stând pe iarbă, sub razele soarelui.
La plecarea din Viscri, am ales să poposim oleacă sub copacii din faţa casei Prinţului Charles de Wales. Pe pământ regal, adică. Dacă era acasă, îi ofeream prințului și o felioară din cozonacul Gerdei, dar n-am avut ocazia să îl salut. Poate data viitoare! 🙂
Dacă nu aţi ajuns la Viscri, merită să îl descoperiţi. Este un colţ pitoresc al ţării noastre, încărcat de istorie şi poveşti, cu oameni simpli și primitori, cu case colorate și multă verdeață.
Mai jos vă mai las nişte poze să vă inspire. 🙂
