Este 1 iunie. Și nu mai suntem copii.
Este 1 iunie și am văzut aseară TOP GUN: Maverick, iar astăzi m-a cuprins așa o nostalgie cum n-am mai trăit de ceva vreme. Curg amintirile. Ca un făcut, azi noapte, după ce am văzut filmul, am visat-o pe mama. ”Nu mă doare nimic”, mi-a zis. Știu că nu o mai doare nimic acolo unde este, dar oare ne mai vede? Oare ne-a văzut aseară cu pielea de găină pe mine și pe sora mea trăind filmul?
Este 1 iunie. Și eu sunt la Slatina. Cu mama, cu tata, cu sora și cu fratele meu. Copilăria noastră nu a fost ușoară deloc, dar mi-e atât de dor de momentele alea în care nici măcar nu conștientizam câte lucruri greșite se întâmplă și câte ne lipsesc, pentru că vedeam doar joaca și ceea ce aveam. Nu ceea ce ne lipsea.
Ai noștri au cumpărat un video, iar la câțiva pași de apartamentul nostru de la etajul 4 s-a deschis un centru de închirieri casete video, într-un chioșc de metal în care mereu este fum des de țigară. Ne-am făcut o fișă de client și mergem aproape zilnic să închiriem casete video. Am descoperit o nouă lume și nu ne mai săturăm de ea. Uneori, vedem filmele seara în familie. Alteori, fratele meu mai mare invită pe la noi pe acasă prieteni de-ai lui. Sunt toți mai mari decât noi, dar eu și soră mea stăm printre ei, le sorbim discuțiile, învățăm. Suntem copile și ne uităm cu nesaț la filme cu Tom Cruise, Jean-Claude Van Damme, Patrick Swayze, Julia Roberts, Richard Gere, Jackie Chan, Bruce Lee (eu și sora mea făceam karate de performanță, eram super bune, iar la filmele astea ne lipeam de ecran). Doamne, ce ușor este totul! Chiar dacă nu avem tot ce ne trebuie, chiar dacă uneori în casă sunt certuri mari, și tristeți, și frig…totul pare ușor.
Este 1 iunie și îmi doresc să mai simt emoția aia a copilăriei. Dar știu că, oricât aș vedea peste tot scris și vorbit că putem trăi viața cu aceeași emoție de atunci, învăț să ies din presiune și dorințe deșarte, pentru că asta nu mai are cum să fie posibil. Nu mai suntem aceiași, chiar dacă trăim cu sufletul de copil la vedere. Nu am uitat bucuria, este acolo, dar Ileana de 43 de ani nu se va mai bucura niciodată cu aceeași energie, fără frică, de tot ce trăiește. Nu mai are cum, a trecut prin multe, și-a pierdut părinții, a depășit eșecuri, dezamăgiri, dureri, a devenit mai precaută, mai rezervată, își pansează încă rănile. Bucuria e tot acolo, dar nu va mai fi niciodată ca la 5 ani, ca la 8 ani, ca la 11, când am descoperit o nouă lume prin filmele pe care le vedeam.
Este 1 iunie, o zi plină de dor. De doruri. Multe. Cu care nu știu ce să fac, decât să le las să fie, așa cum las și veselia, și tristețea, și durerea, și furia, și iubirea…să fie. Să îmi vorbească, cum îi vorbea Goose lui Mav, să mă inspire, să mă învețe.
Este 1 iunie și au trecut 36 de ani de când a apărut TOP GUN. Unde s-au dus? Ce m-au învățat anii ăștia? Cât m-am schimbat? Mult, aproape complet. Raza aia de lumină a copilului meu interior este încă acolo înăuntrul meu, și uneori strălucește foarte tare, răzbind prin toate câte a așezat viața peste ea. Plâng și râd ca un copil, atunci simt cel mai bine că mă conectez cu Ileana mică, vorbesc cu ea, îi spun că o văd, că o iubesc. Dar bucuria cu care călătoresc prin viață nu mai este cea de demult. Este o altfel de bucurie, se simte diferit, se trăiește diferit. Nu este mai bine sau mai rău, este totul diferit. Așa cum e și firesc.
Este 1 iunie și nu mai suntem copii. Viața curge, uneori domol, alteori învolburat, încă mă bucur de tot ce văd, ce simt, ce trăiesc. Și-a apărut, după 36 de ani, continuarea la TOP GUN, pe care l-am văzut cu emoție și bucurie. Am avut piele de găină, am râs, am plâns de emoție și amintiri. Filmul este mișto, să-l vedeți, mai ales voi, cei nostalgici!
