Sunt încontinuu fascinată de femeile creative și puternice, cu spirit tânăr, pe care vârsta nu le împiedică să cerceteze, să caute experiențele care le împlinesc și le dezvoltă, personal și profesional. Recent am cunoscut o astfel de femeie, pe Galina Borissova, o coregrafă și dansatoare bulgară apreciată în mediul artistic internațional. Ea a venit recent la Centrul Național al Dansului București pentru un workshop cu 12 tineri artiști înscriși în „Academia de Dans și Performance”. Într-una dintre zilele în care a fost în România, am asistat la una dintre lecțiile sale, iar la final, am povestit cu ea despre performance, coregrafie, viața sa de artist, încercări, puteri și slăbiciuni. Despre ce are ea de dat mai departe tinerilor artiști, și despre cum creează proiecte de scenă, pornind de la orice, chiar și un telefon.
Galina este o femeie interesantă, cu o energie debordantă și o statură impozantă. Este o artistă deosebit de expresivă corporal, foarte mobilă și tonică. În cazul ei, vârsta chiar pare doar un număr. Are o vioiciune molipsitoare și nu stă locului prea mult. Într-un moment stă de vorbă cu tine, în următorul se ridică de pe scaun și îți arată cu corpul ceea ce povestește în cuvinte. Mi s-a părut incredibilă relația ei cu corpul său, cu câtă dragoste vorbește chiar și despre cicatricea de pe obrazul stâng, care a împiedicat-o, dar a și ajutat-o cumva, să intre la școala de balet.
Galina Borissova a creat peste 50 de proiecte performative, prezentate pe scene din toată lumea, este inițiatoarea festivalului internațional “Etud and friends”, director de program și artist rezident la galeria Etud din Sofia, autoarea cărții „Imagini de dans și preferințe artistice”, publicată la Noua Universitate Bulgară. Și, surpriză, bloggeriță. 🙂 Scrie pe blogul său critică și texte despre artele performative.
Îți propun să începem întorcându-ne în timp: cum a început călătoria ta în dans?
În cartier la noi, venise un profesor rus de balet, care dădea lecții. Am mers acolo pentru că voiam să fac balet, neprofesionist. El mi-a spus că ar trebui merg la o școală profesionistă de balet, am zis ”ok” și m-am dus să dau examen de absolvire la o școală de balet. Au fost 2 zile foarte intense, profesorii se uitau cu atenție la corpurile noastre, ne-au dat niște teste. Oricum, nu am fost acceptată în primul an și mi-au spus că nu mă acceptă din cauza cicatricii pe care o am pe față. Aici este, o vezi? O am pentru că m-am ars atunci când eram mică. (își întoarce obrazul stâng înspre mine și îmi arată cicatricea)
Una dintre profesoarele din comisia școlii mi-a spus că, dacă mă operez și îmi rezolv cicatricea, mă vor accepta anul viitor. Probabil nu aveau un motiv clar să mă respingă, nu știu de ce a zis asta. Cert este că eu nu am renunțat, și m-am reîntors să dau examen de admitere anul viitor. Am mers chiar la directorul școlii și i-am zis: „Anul trecut, o doamnă mi-a zis că, dacă fac operație și îmi corectez cicatricea, voi fi acceptată la această școală”. A fost foarte surprins de spusele mele, m-a întrebat dacă am vreun pic de experiență în balet. I-am spus că am, 2 ani doar, și mi-a zis direct că sunt admisă. Deci, am intrat dintr-un noroc la școala de balet.
Câți ani aveai atunci?
Aveam 10. M-am bucurat mult de acea perioadă, dar a fost și foarte dificilă, pentru că este greu când începi să studiezi balet profesionist la acea vârstă. Am dus un fel de luptă acolo, copiii de vârsta mea erau deja cu mult înaintea mea, studiau și pian, pe lângă balet, deci am fost obligată să recuperez și eu foarte repede. Știi? Nici măcar nu aveam corpul potrivit pentru balet, mi-a fost foarte greu. În timp, am încercat să studiez și alte tehnici și am ajuns să mă bucur foarte mult creând proiecte. Analizând acea experiență, cu mintea de acum, cred că a fost pentru binele meu că am fost acceptată mai târziu la școală, pentru că am avut timp să îmi dezvolt caracterul, să fiu mai puternică pentru a face față acelui mediu competitiv. Este foarte greu pentru copiii care studiază muzică, dans, balet. Nu aveam niciodată timp liber, pentru că studiam și exersam toată ziua.
Cât timp ai studiat balet?
9 ani. Iar înainte de 1989, teatrele invitau studenți și absolvenți să li se alăture ca angajați. Mi-a zis și mie cineva că aș putea avea un job în Veliko Tarnovo, dacă doresc. I-am zis: „Nu, mulțumesc, nu îmi doresc să merg acolo” și am stat un an fără job, apoi am mers într-un teatru experimental în Gabrovo, pentru 2 ani. Aceea a fost prima mea slujbă, într-un teatru unde am experimentat multe varietăți artistice, cu mulți actori. Mi-a plăcut să lucrez cu actori. Obișnuiam să aduc o mulțime de teatricalități în mișcările mele de atunci, dar acum acest stil de coregrafie este depășit. Acum, mă bucur să fac altfel de mișcări cu corpul meu. (se ridică, se contorsionează, se întoarce, își răsucește mâinile ușor în aer, și îmi arată genul de mișcări pe care îi place să le execute cu corpul său: fluide, nestudiate, libere)
La început, coregrafiile mele erau aglomerate, ca pentru 5 programe. (râde) Îmi amintesc că cineva din Olanda zicea ”Galina este foarte bună, dar se întâmplă prea multe lucruri într-un show de-ale ei, o mulțime de lucruri suprarealiste. Îmi plăcea să lucrez coregrafie pe stil vechi, arătându-le artiștilor pașii, căutând materiale, organizându-le, dar nimeni nu mai face asta acum. Ușor, ușor, am început să fac și proiecte solo, chiar dacă este provocator să creezi și să performezi singur.
Am rămas conectată cu baletul, cel puțin în primele mele coregrafii, când mă întorceam mereu la el
Ce a urmat în călătoria ta artistică?
După ce am plecat din primul proiect, am studiat lucruri diferite în dans și performance, căutându-mi calea, identitatea artistică. Am mers la Dresden în Germania, apoi am intrat în International Choreographers Residency Program, o bursă de la American Dance Festival. Era în 1996. Acolo am fost entuziasmată să descopăr cu adevărat lucruri noi și am învățat foarte multe.
Lăsasei definitiv baletul în urmă?
Da, da, complet, dar am rămas conectată cu baletul, cel puțin în primele mele coregrafii, când mă întorceam mereu la el. Când trebuia să improvizez, prima dată veneam cu mișcări de balet. Am fost norocoasă să găsesc mult sprijin în străinătate, am călătorit mult, am făcut co-producții, inclusiv aici în România, cu Cosmin Manolescu și alții. Apoi, a venit un moment, în jurul vârstei de 40, când am început să obosesc călătorind, să fiu mereu în altă țară, într-un alt hotel. Și am decis să aplic pentru fonduri in Bulgaria, să construiesc ceva acolo.
Ai vrut vreodată să te muți din Bulgaria?
Am avut șansa să mă mut din Bulgaria, dar nu am mers mai departe. O școală de teatru din Olanda mi-a oferit o poziție de profesor acolo. Peste ani, m-am întrebat dacă nu am greșit spunând „nu”, dar atunci eram în vârful carierei mele și aveam posibilitatea să creez în diverse locuri din lume, să iau contact cu medii artistice, să cunosc oameni. Am refuzat propunerea, pentru că nu voiam să stau într-un singur loc. Era înspăimântător pentru mine acel scenariu, mai ales pentru că nu avusesem timp să fac nimic pentru mine până la 19 ani, în anii în care fusesem blocată în școala de balet. Mi-am dorit libertate de mișcare, de creație. Pentru mine e horror să fiu în același loc de la 9 la 5. De fapt, așa este cu toți artiștii, știi? (râde)
Ai rămas artist independent tot timpul acesta?
Da, toată viața am lucrat ca independent. Am călătorit mult între 30-40 și după, o vreme. În principal, am dansat în proiectele mele. Am lucrat în diverse proiecte: canadiene, cehe, italiene, americane. Am mers în străinătate și am câștigat o competiție în Olanda (n.r. În 1998, Galina a obținut premiul I pentru performance-ul “A Never Ending Story” în Groeningen/Olanda la International Choreographer’s Competition), mi-au fost recunoscute talentul, munca, am început să fiu cunoscută și respectată în mediul artistic bulgar. Așa încât, m-am întors să lucrez în țara mea. Am predat mult câțiva ani, nu ca un profesor de zi cu zi, ca invitat în diverse studiouri, școli. M-am bucurat mult de rolul ăsta, era multă energie bună, dar la un moment dat m-am oprit. M-am reconectat cu acea energie odată ce am predat workshop-ul de la Centrul Național al Dansului de aici din București, arătând tinerilor lucruri, învățându-i.
Cum este viața ta în Sofia acum?
Din 2015, eu și un dintre prietenele mele, cu care am studiat balet, am deschis un mic studio de dans în Sofia, Etud se numește. Ea a început să sprijine sectorul de dans independent în urmă cu 20 de ani, din fonduri proprii și, ulterior, a cumpărat un spațiu, o galerie mică de 75 de metri pătrați, iar acum o folosim noi pentru diverse demersuri creative. Acolo îmi fac propriile mele proiecte de performance. Creez și invit oameni să vadă apoi. Este și un spațiu de repetiții, totodată, îl împrumutăm gratis artiștilor care nu au un loc unde să repete. Împreună, sprijinim cât de mult putem artiștii bulgari independenți.
Am fost mai mereu inspirată de cum pot lua un subiect atipic pentru dans, să văd în ce direcție mă pot duce cu el, ce pot crea în jurul său
Ce te inspiră în creație, Galina?
Fiecare proiect este diferit. În primul rând, găsesc inspirație în muzică, în diverse melodii retro și altele. După niște ani de la începuturi, am creat niște proiecte inspirate din literatură, am avut un proiect pornind de la Cehov, cu 5 actori care nu știau vreun text anume, aveau niște căști pe urechi, ascultau texte și se mișcau. A fost o interpretare atipică a lui Cehov. Apoi, am făcut un solo după Virginia Wolf, am avut altul bazat pe viața minimalistă, pe care a dus-o Marcel Proust, forțat să stea la pat. Deci, vezi, am fost mai mereu inspirată de cum pot lua un subiect atipic pentru dans, să văd în ce direcție mă pot duce cu el, ce pot crea în jurul său. Acum, am un performance nou, a cărui premieră va fi în decembrie și este bazat pe interferența tehnologiei în viețile noastre.
Poți crea un performance bazat pe orice?
Da, sigur că da. Poți începe de la telefonul ăsta, de pildă: ce este telefonul pentru tine, apoi cauți informații despre tehnologie și începi să creezi. În ceea ce privește mișcările de dans, mă feresc să folosesc mișcări care s-au mai folosit. Mă interesează să creez mișcările cele mai potrivite pentru subiectele pe care le aleg pentru show-urile mele.
Sunt foarte inventivă, de când eram copil. Îmi amintesc că obișnuiam să jucăm un joc în școala de balet. Înainte de a intra într-o cameră, trebuia să exprimăm ceva fără cuvinte, să spunem o poveste cu corpul. Și-apoi, dacă le plăcea celor de față, ne lăsau să intrăm, dacă nu, ne spuneau că este închis. Îmi amintesc că eram foarte bună la a inventa ceva nou de fiecare dată. Am rămas cu treaba asta, și după școala de balet, și am continuat să caut să inventez ceva nou în fiecare proiect.
Cum ți-ai definit stilul performativ?
Mi-am creat un stil performativ propriu prin foarte multă muncă, mult studiu și multă gândire. Talentul meu este înnăscut, dar am și muncit enorm. Nu am făcut o facultate, nu am o diplomă de studii în dans, dar am studiat foarte mult cu diverși artiști și m-am simțit minunat. Am mers peste tot în lume pentru a participa la workshop-urile pe care mi le-am dorit, am căutat să descopăr și să învăț stiluri noi. Sunt încă curioasă, mai merg și acum, dacă găsesc ceva interesant, dar nu așa de mult în prezent. Acum, sunt mult mai preocupată de a studia mișcările lente și să lucrez între concepte, stări. (Galina zice în limba engleză ”in between things”)
Ce înseamnă acest ”între”, mai specific?
Am acest stil de lucru, tot timpul între ceva și altceva. Și aici în București, la workshop-ul meu, mi-am bazat orele pe ”între”: vertical și orizontal, trist și vesel, lent și rapid. Deci, vezi, nu există doar un singur concept, stare pe care le poți explora prin artele performative, experiențele care ne îmbogățesc sunt cele în care procesul de creație este mai complicat. Când trebuie să amesteci lucruri, emoții, mișcări. De asemenea, cred că este foarte important simțul umorului când lucrezi cu arte performative, pentru că uneori mi se pare că oamenii sunt prea serioși. (râde cu poftă)
Proiectele solo au apărut târziu în cariera mea pentru că mi s-au părut dificile, dar s-au transformat într-una dintre puterile mele
Care este marea ta putere, ca artist?
Îmi place să conduc, să fiu un lider, de aceea îmi plac mult proiectele solo. Tinerii artiști își încep carierele cu solo-uri, pentru că nu au bani suficienți să invite și alții în proiectele lor. Proiectele solo au apărut târziu în cariera mea pentru că mi s-au părut dificile, dar s-au transformat într-una dintre puterile mele. În artă, am șansa să merg cât de departe vreau cu ideile – poate uneori sunt de neoprit și în viața privată, dar mă temperez, pentru că iau amendă dacă conduc cu viteză mare, de exemplu. Într-un performance solo, însă, pot accesa câtă libertate și creativitate vreau eu.
Dar slăbiciunea ta ca artist, care este?
O simt în zilele în care sunt obosită. Și tot ca pe o slăbiciune, văd acum ziua în care va trebuie să mă opresc din dans. Pentru că va veni și acea zi, în care ușa se va închide, și va trebui să renunț la performance.
În coregrafiile mele, nu îmi place să folosesc prea mult mușchii, fiindcă poți aduce energie în mișcări și altfel, o energie mai ușoară
Ce crezi că așteaptă tinerii artiști de la tine, în workshop-urile pe care le susții?
Cele mai importante lucruri sunt energia și implicarea pe care le pot investi într-un workshop, pentru că, dacă sunt obosită, nu pot preda. Când vorbim despre tehnică, mi se pare important să învețe să construiască o mișcare cu corpul dintr-o acumulare, de energie, de liniște, de forță, din care vin mișcările. Tinerii artiști de azi știu multe lucruri, eu le arăt doar perspective diferite, mișcările lente despre care povesteam mai devreme. Apoi, cum să se ducă în extreme. Pentru că mijlocul nu înseamnă nimic. Ce spun este că oamenii se simt bine și să execute, dar și să vadă, mișcări lente, apoi explosive. Dar poate deveni plictisitor pentru toți între acestea, în mijloc.
La workshop-ul pe care l-ai susținut la București, am observat că ai introdus și niște mișcări de dans meditativ, să-i spunem, conducându-i pe cursanții tăi către o conectare profundă cu corpurile lor. Vezi dansul și ca formă de meditație?
Poate nu chiar ca o formă, dar cu siguranță sunt conectate. Este frumos să vezi cum corpul se relaxează prin dans și mișcări lente. De fapt, în coregrafiile mele, nu îmi place să folosesc prea mult mușchii, fiindcă poți aduce energie în mișcări și altfel, o energie mai ușoară. Azi, cum ai văzut, le-am cerut tinerilor să se întindă pe podea și să nu facă nimic 5 minute, iar de acolo, din starea în care au intrat, să își imagineze și să execute mișcări cu corpurile lor, la orizontală.
În final, vreau să te întreb cum te-ai simțit la Centrul Național al Dansului București?
Oh, foarte bine, este frumos aici. Am venit prima dată în urmă cu mai mulți ani cu una dintre co-producțiile mele. Este foarte bine ce se întâmplă aici. Noi nu avem în Bulgaria astfel de locuri, în afară de universități și școlile de teatru. În plus, aveți și niște artiști performativi foarte buni, cu câțiva dintre ei am avut șansa să lucrez și eu.
Și Bucureștiul, cum ți s-a părut de data aceasta?
Frumos, îmi place Bucureștiul și stau într-o zonă frumoasă, pe Calea Victoriei. Îmi place să mă plimb pe acea stradă, să mă opresc undeva pentru o bere, ceva de mâncare, să mă relaxez.
Credit foto cover: Georgi Velichkov
