Bogdan Bolohan este din București, din Dorobanți, unde a și început să danseze, pe când avea 14,15 ani. Nu își mai amintește cu exactitate vârsta, dar știe că dansul l-a salvat atunci, i-a dat o nouă direcție în viață. Trecea printr-o perioadă tulbure a adolescenței, părinții săi se despărțiseră, iar el renunțase la liceu pentru a se angaja. Împreună cu tovarăși de-ai săi pierdea timpul liber în beciul unei case, unde fumau și beau licori alcoolice cu toții. Într-o zi, unul dintre ei a adus la ”sezătoarea” zilnică un DVD cu niște coregrafii de breakdance. Atunci s-a produs în Bogdan un declic, iar dansul a dat un nou sens vieții sale.
A început să studieze b boying (așa i se spune, de fapt, breakdance-ului), s-a reîntors la liceu, și-a regăsit calea. Bogdan și prietenii săi și-au făcut o trupă, Frequency, și dansau împreună peste tot prin București, pe străzi, în parcuri, mergeau la concursuri, emisiuni TV. Au câștigat unul dintre sezoanele România Dansează și au ajuns până în semifinala primului sezon din Românii au Talent. La ani distanță după această experiență, Bogdan Bolohan a ajuns în finala acestui concurs, unde a uimit o țară întreagă cu mișcările sale de dans și cu emoția poveștilor pe care coregrafiile sale le-au povestit pe scenă.
Bogdan Bolohan este astăzi coregraf al emisiunii Românii au Talent, iar de anul acesta face coregrafie și la Vocea României, unde și dansează în balet. A lucrat în toți acești ani cu nume cunoscute din showbiz-ul românesc, printre care Andra, Vunk. A făcut pentru ei coregrafii elaborate sau mișcare scenică pentru spectacole și videoclipuri. Bogdan predă, de asemenea, cursuri de dans la Party Startes, locul unde organizează și evenimente pentru copii. În plus, este primul regizor-coregraf care a adus în peisajul teatral bucureștean un spectacol de teatru-dans în care a combinat breakdance-ul cu teatrul. Așa a ieșit Privește Cerul, o poveste emoționantă despre cum uităm noi oamenii să ne bucurăm de viață, în toată această aglomerație zilnică în care trăim.
Când nu dansează, nu organizează evenimente pentru copii, nu face coregrafie și nici teatru-dans, Bogdan este soț și tată. Spune că familia rămâne cel mai important reper și cea mai mare realizare a vieții sale. I se luminează ochii atunci când vorbește despre soția sa, Kriszta, pe care a cunoscut-o datorită dansului și care îi este alături de 10 ani. Sau despre Miriam, fetița lor de 2 ani, pe care o ia cu el peste tot, atunci când mama sa este plecată cu jobul.
Bogdan Bolohan este un altfel de ”băiat de Dorobanți”, unul sensibil, modest, foarte creativ, muncitor și atent la cei din jurul său. M-a surprins, înainte de a ne întâlni, când mi-a scris un mesaj ca să mă întrebe ce fel de cafea prefer pentru a-mi aduce una. 🙂 În rândurile de mai jos Bogdan povestește despre copilăria sa, despre familie și despre ceea ce face cu cea mai mare pasiune, dansul.
Am constatat că faci multe lucruri și pare că la tine ziua nu are 24 de ore. La cât te trezești dimineața?
Mă trezesc la 6 dimineața, în fiecare zi. Acela este timpul meu și momentul când beau o cafea sau un ceai și îmi pun totul în ordine. Când eram mic nu prea făceam nimic, acum îmi doresc să fac multe lucruri. Și le fac, dar în acest moment trebuie să le mai sistematizez, fiindcă îmi este din ce în ce mai greu cu timpul, mai ales de când sunt tată.
Mai timp să fii și tată?
Da, sigur. Și să știi că eu cred mai mult în familie decât în zona profesională. Pierzi mult dacă nu înveți să prioritizezi ceea ce contează cu adevărat, sau măcar să le echilibrezi astfel încât timpul să se împartă măcar egal între profesie și cei dragi. Îmi place mult să fiu tată, iar Miriam, fetița mea, merge peste tot cu mine, dansează cu mine (râde). Eu și soția mea ne împărțim, când este ea plecată cu jobul sunt eu cu cea mică și o iau cu mine la audiții, la repetiții, oriunde. Când este acasă soția mea, stă cu ea. Facem totul împreună, ne completăm, așa cum se face în familie.
”Toate experiențele, plecând de la copilărie și până astăzi, m-au făcut omul care sunt.”
Vorbind despre copilărie, a ta cum a fost?
M-am născut în București, chiar în centru în zona Dorobanți, deci sunt ”băiat de Dorobanți” de mic. (râde) Și am avut o copilărie faină, am avut o situație financiară normală, iar uneori era mai greu un pic cu banii. De la 14 ani am început să lucrez, m-am angajat să vând haine într-un business de timp piramidă, apoi m-am angajat în imobiliare. Am renunțat la liceu și m-am angajat, fiindcă voiam să am banii mei, dar să o și pot ajuta pe mama. Așa am vrut eu, nu mi-a cerut nimeni. Am reluat liceul după doi ani și l-am terminat. Nu a fost o perioadă extraordinară dar, în același timp, trecând anii, am realizat că totul a avut un rost. Tot ce am trăit. Și că, toate experiențele, plecând de la copilărie și până astăzi, m-au făcut omul care sunt.
Ești o fire optimistă?
Da, cred că așa m-am construit. Nu am fost mereu așa, probabil credința mea în Dumnezeu m-a ajutat. Nu vorbesc cu multă lume despre credința mea, sunt credincios penticostal și cred că mare parte din optimismul meu de aici vine. Când eram mic, îmi amintesc că mă rugam la Dumnezeu și, fără niciun pic de viziune și citire pe zona spirituală, mi se întâmpla ceea ce îmi doream. Mă rugam și aveam încredere. Chiar și atunci când mă rugam pentru lucruri materiale, fără nicio importanță, le primeam. Cu întârziere unele, dar tot veneau. (râde).
Mai ai frați sau surori?
Am doi frați, unul natural și unul dintr-o altă relație a tatălui meu. Cu cel natural am o relație foarte bună și am un respect foarte mare pentru el, la el am văzut mereu multă motivație. Când tatăl nostru a plecat de tot – ai mei au ales să divorțeze la un moment dat – era student la Facultatea de Construcții. A renunțat la ea și s-a angajat ca paznic la o farmacie ca să avem bani. Apoi s-a întors la facultate, a luat și bursă, a terminat-o. Sărea rapid de pe un cadru pe altul, este un om puternic și încă este o inspirație pentru mine în multe privințe. Cu fratele meu vitreg nu mă văd atât de des. Nici nu comunicăm de câțiva ani, deși când eram mici vorbeam, înțelesem și acceptasem contextul în care eram cu toții. Dar cred că s-a produs o ruptură în momentul în care tatăl meu a murit.
”Când există lucruri care nu îmi plac în viața mea, am tendința să dau ”erase” și în acel moment memoria nu prea mă mai ajută concret.”
Cum te-ai înțeles cu ai tăi?
M-am înțeles bine cu amândoi, chiar dacă, la un anumit punct, ei au decis să nu mai fie împreună. A fost o perioadă când erau, nu erau împreună, tata era, nu era în peisaj. (îl întreb dacă își amintește vârsta) Nu îți pot spune când s-au despărțit definitiv, pentru că eu am o putere aparte, așa îi zic eu. Când există lucruri care nu îmi plac în viața mea, am tendința să dau ”erase” și în acel moment memoria nu prea mă mai ajută concret. Așa funcționez de când mă știu, îi și spun soției mele că eu am această superputere. (zâmbește) Știu că, la un moment dat, tata nu mai era așa des cu noi, apoi trecea pe la noi doar și pleca. Părinții mei păreau împreună, dar nu erau împreună. Și, la un moment dat, a plecat definitiv.
Te-a marcat mult plecarea lui de acasă?
De marcat nu are cum să nu te marcheze așa ceva. E ciudat să zic că nu, dar nu mă simt eu în măsură să îi judec pe ai mei. Nici măcar pe tata, care avea și viciul alcoolului. Cu toate acestea, tata mi-a oferit multe momente frumoase, m-a durut când a plecat, îți dai seama. Și am suferit când a murit, deși știam care este cursul evenimentelor, fiindcă el suferise un accident vascular, iar când și-a revenit, a început să bea din nou. (îmi povestește foarte calm această experiență și nu pot să nu remarc împăcarea care i se citește pe chip. face o pauză, apoi continuă) Eu am adus acest subiect, al viciului, și în ceea ce am creat când am participat la Românii au Talent. Am pus pe tapet aspecte din experiența mea personală tocmai pentru că povestea este universală. A fost un act de motivație și inspirație, sper, pentru persoanele care au privit și care s-au regăsit în ceea ce au văzut.
Cum crezi că i-ai motivat cu momentele tale din concurs?
Eu sper că i-am motivat să lupte. De viciu nu scapi niciodată, el trăiește în tine toată viața, eu așa cred. Doar că trebuie să înveți să lupți cu el, să îl controlezi. Mi-aș fi dorit să văd asta la tatăl meu, dar nu am fost eu în măsură să iau controlul asupra vieții lui și să lupt. Așa că am rămas cu dorința.
”Căram un linoleum după noi peste tot ca să dansăm, în Herăstrau la cupolă și în alte locuri. Așa am progresat.”
Cum a apărut dansul în viața ta?
Dansul a apărut în viața mea cam în perioada în care am renunțat la liceu. Datorită dansului mi-am schimbat percepția asupra vieții, dansul m-a salvat. La 14-15 ani mă tatuasem, fumam, beam, făceam tot ce era mai nociv. Nu am ratat nimic. Eram o gașcă, ne strângeam într-un beci și pierdeam timpul, fumam, beam. În toată treaba de acolo a venit unul dintre băieți cu un DVD cu dans și ne-am uitat la el. Îmi amintesc că era un tip care sărea într-o mână și, la momentul respectiv, mi s-a părut ceva spectaculos. S-a produs un declic în mine atunci și m-am apucat să dansez. Apoi totul a continuat firesc. Căram un linoleum după noi peste tot ca să dansăm, în Herăstrau la cupolă și în alte locuri. Așa am progresat. Mă interesam, căutam, erau programe dintr-astea de unde descărcai clipuri, DC++, știi? Tastam ”Breakdance” sau ”B Boying” – așa se numește de fapt stilul – și găseam tutoriale, battle-uri foarte vechi. Am studiat și am învățat multe. Era o perioadă foarte faină în zona de dans urban și ne distram dansând.
Ai studiat doar singur?
Da. Toți cei care dansează breakdance au fost și sunt autodidacți. Nu exista nicio școală de breaking în București la acea perioadă. Eu, de exemplu, acum predau cursuri de dans, dar asta nu înseamnă că am o școală. B Boying-ul are o fundație extraordinară, fiecare pas se numește într-un fel, fiecare a fost inventat de cineva. Fiecare flow totul este bine definit. În afara țării noastre, breakdance-ul este clasificat ca un dans foarte creativ. La noi, momentan, încă se descoperă.
”Am văzut că sunt audiții la Românii au Talent și mi-am zis: De ce nu?”
Cum ai ajuns la Românii au Talent?
Totul a plecat de la un clip. Eram la o sală de das și mă antrenam, eram singur și îmi uitasem acasă Ipod-ul. Căutam prin muzica de la sală, fiindcă nu pot să dansez fără muzică, nu am vibe, nu simt foarte bine mișcările. Am dat peste o piesă de la Trupa XX, Angels se numea. Și, de acolo, mi-a venit inspirația să creez. Pe zona de breaking, noi nu facem în general coregrafii, învățăm baza și de acolo creăm pe loc. Am creat pe acea piesa o coregrafie, am filmat-o, am postat-o pe Facebook și a fost foarte apreciată. Apoi am văzut că sunt audiții la Românii au Talent și mi-am zis ”De ce nu?”.
Mai participasei cu trupa?
Da, mai fusesem cu colegii mei din trupa mea de breaking, Frequency, la Românii au Talent, în primul sezon. Am ajuns până în semifinală. Iar în 2015 m-am întors solo. Am mers la casting, am dansat jumătate din dans și m-au oprit. Am crezut că am făcut ceva greșit, dar ei mă selectaseră să merg mai departe. Apoi am ajuns în semifinală, unde eu îmi doream să fac ceva legat de mapping. După ce am creat singur cât am reușit, mi-au spus cei de la producție că nu pot lucra cu mine acel proiect pentru că asta ar fi însemnat să îmi dedice mie cel mai mult timp. Ori mai erau și alți concurenți și nu era corect.
Și ce ai făcut?
M-am trezit cu două săptămâni înainte de semifinală că eu nu am număr să intru pe scenă. Și iar am dat peste o piesă care m-a inspirat, Neon Cathedral al lui Macklemore, care este despre viciul alcoolului. Am ascultat-o și îmi doream să performez pe ea, dar pe un negativ fără versuri. Nu am găsit unul în tot internetul, însă m-am conectat foarte bine cu altă piesă, care avea doar 1000 de views pe Youtube. Atunci a apărut și povestea numărului din semifinală, care este și despre povestea mea de viață, trăită cu tatăl meu.
Ai mers mai departe în finală, ai creat un moment frumos, dar nu ai câștigat. Ai simțit acest lucru ca pe un eșec?
Absolut deloc. Povestea momentului meu din finală a fost tot despre vicii. Nu mă așteptam nici să ajung în semifinală, darămite în finală, nu am avut încredere în mine. Și nici nu m-am concentrat să câștig, nu mi-am construit momentul din finală ca să fiu votat de public neapărat, ci ca să las un mesaj în urmă. Eram convins că schemele mele de dans se vor uita. Dar, dacă mesajul rămânea, pentru mine era cel mai important.
Asta încerci să faci prin dans, să lași un mesaj?
De cele mai multe ori, pe creațiile complexe, da. Când mă filmez dansând și postez pe Facebook sau pe Instagram, o fac pentru mine. Este diferită treaba, dar pe o scară mai largă, cu vizibilitate mai mare, vreau să rămână un mesaj care să transmită sau să schimbe ceva în oameni, în jurul meu.
”Am făcut de toate, inclusiv animație la bustul gol în club, ca să pot merge mai departe cu dansul.”
Simți nevoia de feedback vreodată pe coregrafiile tale sau pe performance?
Din punctul meu de vedere, cred că orice artist are nevoie de feedback. Că e bun, că e prost, îl așteaptă. Nu pot să spun că eu creez doar pentru mine și nu știu ce artist poate zice asta, sincer. Când creezi, oricum ajungi și în zona feedback-ului, vrei nu vrei. Când vorbim de marketing, însă, dacă te concentrezi prea mult pe el, eu cred că pierzi pe partea de creație. Momentele faine devin vizibile de la sine, exact cum se viralizează clipurile filmate cu telefonul și urcate pe Youtube. Când lucrurile sunt făcute corect, toate vin de la sine, și rezultatele și aprecierea. Cel puțin pentru mine așa a fost. Eu am investit timp, dragoste și bani în breakdance, care la noi este o zonă cam aproape de zero. Am făcut de toate, inclusiv animație la bustul gol în club, ca să pot merge mai departe cu dansul. A trecut ceva timp până să ajung în punctul în care sunt astăzi, să câștig din dans și doar asta să fac, dar am reușit.
Faptul că ai fost în finală la Românii au Talent ți-a adus un capital de imagine. Ce altceva ți-a mai adus?
Am primit la scurtă vreme o propunere de la Teatrelli să creez un spectacol de dans. Mi-au spus că le-a plăcut ce am făcut în două minute la Românii au Talent și m-au provocat să fac o poveste de o oră. M-am dus acasă cu panică, îndoit, mă întrebam de ce am zis ”da”, că eu nu am facultate, nu am urmat cursuri de regie. Și m-am trezit că trebuia să creez un spectacol de o oră, cu o poveste în spate. Acest spectacol s-a născut din imaginația mea și a fost cel mai important proiect venit imediat după Românii au Talent. L-am numit Silent Struggle. În rest, viața mea a continuat la fel după emisiune.
În cele din urmă ai ajuns, totuși, să lucrezi la Românii au Talent. Cum s-a întâmplat?
A durat doi ani până am început să lucrez cu ei. Propunerea inițială fost să dansez în baletul Românii au Talent. Doar că, în acel moment, soția mea era însărcinată, proiectele noastre mergeau bine și nu puteam să mă mai angajez full time într-un nou proiect. Atunci producătoarea mi-a propus postul de coregraf și am început să lucrez cu ei. Între timp am ajuns să dansez și în anumite coregrafii cu baletul. Lucrez acum și pe consultanță, adică nu doar pe coregrafierea momentelor din live-uri, ci merg cu ei și la audiții, lucrez pe mișcarea scenică a concurenților.
Ce îți aduce această experiență?
Un mare beneficiu de imagine, în primul rând. Dar și mai important este vibe-ul pe care îl simt acolo. Este senzațional, fiind o diversitate mare de oameni cu care lucrez, toți super talentați, de la care învăț multe la rândul meu. În plus, este un workshop continuu, pentru că totul se întâmplă într-un mediu competitiv, cu profesioniști. Lucrezi la un alt nivel, iar pentru mine experiența Românii au Talent este o educație valoroasă și mă bucur că fac parte din această echipă. Mă înțeleg foarte bine cu regizorul artistic Adrian Batista, este o persoană care creează pe toate zonele și care mi-a dat multă libertate în coregrafiile mele. Provocarea mea cea mai mare este legată de dans la această emisiune, nu de creație. Pentru că a trebuit să dansez cu baletul coregrafii diverse, de la populară, la tango. Și am fost nevoit să învăț să dansez și în zone unde nu mă simt confortabil.
Începând cu acest an ești și la Vocea României?
Da, și abia aștept această experiență. Anul acesta este primul an este ceva nou și pentru mine. Fac și aici consultanță pe creație, exersez cu concurenții mișcare scenică. Apoi, va fi și show-ul baletului în live-uri, în care dansez și eu.
”Cred că toate formele de artă se pot combina într-un fel sau altul doar să ai o viziune clară și să ai un mesaj al creației.”
Ai creat recent un nou spectacol la Teatrelli. Ce ne spui despre ”Privește Cerul”?
De data aceasta am făcut un spectacol de teatru-dans cu mult breakdance în el. Cred că toate formele de artă se pot combina într-un fel sau altul, doar să ai o viziune clară și să ai un mesaj al creației. Eu creez fără probleme pe zona de breakdance pentru că este fundația mea în dans, acolo mă simt cel mai comod. Să merg în zona teatrului a fost o provocare mare. Ideea mi-a venit în urmă cu 3 ani de zile și am fost foarte atras de fuziunea dintre breakdance și alte forme de artă. De aici au pornit toate, dar anul acesta a fost momentul să se nască acest spectacol. M-am întâlnit într-o audiență cu Roxana (n.r. Roxana Lăpădat, director artistic Teatrelli) și i-am prezentat cam ce aș vrea să fac. I-a plăcut ideea mea și mi-a spus că, dacă vreau să îl fac, acum este momentul. A trebuit să îl montăm într-un timp foarte scurt.
A fost o provocare mare, din câte am auzit.
Da, pentru noi toți. Bine, eu aveam totul clar în mintea mea de ceva vreme, știam cum vreau să fie. Aveam povestea, coregrafia, muzica, dar nu aveam numele de care să leg tot conceptul meu de spectacol. Care este despre cum suntem prinși în agitația urbană sau la job, și uităm să ne bucurăm de viață. Ideea titlului a venit de la Grig, cel care a scris mesajul ”Pivește cerul” peste tot prin București, adresându-ze oamenilor din aglomerația urbană, care nu mai privesc cerul. La bază, în spectacolul pe care l-am făcut la Teatrelli, este acest mesaj. În afară de povestea pe care o spune spectacolul, îmi doresc ca, oamenii care îl văd, să plece cu ideea că este bine să ia o pauză din când în când, să se bucure de ceea ce le oferă viața. Apoi, mi-am dorit foarte mult să promovez breakdance-ul și în altă zonă, iar această fuziune cu teatrul mi se pare un mod bun de a o face.
”Cred că rețeta fericirii este să te bucuri că ești sănătos, că trăiești, că ești iubit.”
Ce ți-a adus și ce îți aduce încă dansul?
Dansul îmi aduce foarte multă liniște și bucurie oricând, în primul rând. Când dansez, sunt într-o stare de liniște perfectă, nu mă mai gândesc la nimic. Pur și simplu călătoresc din mișcare în mișcare, din emoție în emoție. Este o formă de meditație dansul, cum s-ar zice. În rest, dansul îmi acoperă partea financiară pentru că nu este doar o pasiune, lucrez în domeni. Apoi, dansul mă provoacă să mă dezvolt continuu, mă scoate din zona de confort, mă ajută să evoluez în creație. De exemplu, nu sunt specialist pe zona indiană, dar, dacă trebuie să creez aici, mă documentez, studiez și fac coregrafie de dans indian. Datorită dansului, în urmă cu zece ani, am cunoscut-o pe soția mea, într-o caravană. Ea nu mai profesează de ceva vreme în zona asta, dar este o dansatoare talentată. De zece ani dansăm noi acasă, împreună. (zâmbește)
Cum a fost acest an pentru tine?
Am avut un an frumos. A fost și greu, mai ales că fiica noastră are doar doi ani și a trebuit să ne împărțim timpul foarte bine între viața personală și profesie. Am avut multe proiecte, mulțumesc lui Dumnezeu, chiar foarte multe, nu am avut pauze aproape deloc. Oricum, eu cred că, atâta timp cât ești sănătos, este totul suprem.
Ai un vis pe care vrei să îl trăiești cât mai curând?
Visul meu este să fiu fericit și sănătos, atât. Nu cred în visuri complexe. Am parte de tot ce îmi doresc în acest moment, de familie, de creație, de dragoste, de Dumnezeu. Îmi doresc să fiu sănătos să le trăiesc pe toate. Cred că rețeta fericirii este să te bucuri că ești sănătos, că trăiești, că ești iubit. Eu am primit foarte multă dragoste și susținere de la soția mea. Ea și fiica mea sunt totul pentru mine și vreau să mă bucur în continuare de viață, alături de ele. Aș vrea să las cititorii acestui interviu cu un mesaj: Bucurați-vă de orice aveți, viața este frumoasă, atâta timp cât suntem sănătoși. Chiar și atunci când apare un pic de stres sau când avem zeci de mailuri nerezolvate în inbox. Și priviți cerul!”. (încheie zâmbind)
Spectacolul Privește cerul, creat de Bogdan Bolohan, se joacă la Teatrelli, chiar în centrul aglomerației urbane a marii noastre capitale.
