Obișnuiam să fug de momentele de tristețe. Dar asta doar după ce, într-o notă histrionică, făceam un lucru de proporții mari din orice stare care îmi umbrea în vreun fel veselia. Acuma nu mai fug. Stau în fiecare stare și emoție, să văd de unde vin și ce vor ele să îmi spună. La fel am învățat să fac cu stările de anxietate, care apar destul de rar în ultima vreme. Iar dacă revin, este clar ceva în spate ce nu am ajuns încă să înțeleg, să integrez, să las să se ducă.
Am învățat asta în terapie. Să stau, oricât de inconfortabil ar fi. Să nu fug. Nici de tristețe, nici de durere, nici de anxietate, nici de fericire și bucurie (și ele pot fi incomode pentru unii 🙂 ). Toate stările și emoțiile au un fond și un scop, ele nu vin așa pur și simplu. Iar când fugim de cele grele, este pentru că ne este frică să mergem în profunzime, la rădăcina lor, să vedem ce mai este acolo de aflat.
Unul dintre podcasturile din care am mai învățat câte ceva este cel realizat de Mel Robbins cu Dr. Russel Kenedy – The TRUTH About ANXIETY And How To HEAL IT! Titlul este bombastic, nu vă așteptați să găsiți soluții de vindecare a anxietății, în sensul că ea nu va mai apărea vreodată în momente ale vieții. Pentru că asta nu se va întâmpla, este o așteptare nerealistă. Anxietatea, dacă este parte din structura voastră psiho-emoțională, nu „se vindecă”. E ca și cum am spune: ”am un deget mai lung, hai să îl tai ca să pot să apuc mai bine cana cu cafea”. Nu funcționează așa, nu putem tăia părți din noi ca să ne fie mai ușor în viață. „Vindecarea”, dacă alegem să îmbrățișăm acest cuvânt ca parte a procesului nostru de evoluție emoțională și psihică, înseamnă, din câte am descoperit eu în ultimii ani, cu totul altceva. Și are legătura, mai degrabă, cu modul sănătos în care ne adaptăm la contextul vieții noastre și cât de bine reușim să trăim cu datele personale pe care le avem.
Dacă este să mai rămân un pic în zona anxietății, vindecarea ei poate fi privită și ca trecerea printr-un proces în situațiile când aceasta apare: cât de repede conștientizăm că suntem într-un episod anxios; cât de repede înțelegem care a fost triggerul ce l-a generat; cum ajungem, prin diverse instrumente și tehnici, la cauză; cât de repede se produce revenirea din criză și cum gestionăm repercusiunile unui episod anxios asupra noastră. În final, doar când am ieșit din furtună, ne putem uita dintr-o poziție detașată la ce am înțeles și ce luăm cu noi mai departe din acel moment sau din acea perioadă. În podcastul pe care l-am amintit, Russel Kenedy oferă o perspectivă de lucru cu anxietatea și atacurile de panică.
***
M-am îndepărtat de subiectul pe care mi-a propus să îl abordez inițial: tristețea. Dar poate că era important și ocolul ăsta, având în vedere că și tristețea și anxietatea sunt, de fapt, beculețe roșii, ce semnalizează părți din noi dornice de atenție. La tristețe vreau să mă opresc în continuare. La câtă frumusețe poate fi și în tristețe, pentru că este un prilej să ne apropiem de noi și altfel, poate cu mai multă înțelegere și blândețe, cu mai multă profunzime. Vreau să scriu, totodată, și despre la faptul că oamenii din jurul nostru fug de noi când suntem triști.
„Du-te și spală tristețea aia”, mi-a zis cineva la un moment dat, fiind în contact cu faptul că trec printr-un episod de tristețe și eu zicându-i că prefer să nu vorbim, ci să merg să fac un duș. Ce bine ar fi să fie așa simplu, să spălăm cu apă emoțiile și stările grele.
Cu anii și relațiile, am învățat că oamenii care fug de tristețea lor fug adesea și de tristețea celorlalți. Sunt oameni care și-au setat ca obiectiv mental să fie fericiți, fără echivoc, să moară cu fericirea lor de gât. Și nu vorbesc despre a vedea mereu partea plină a paharului sau de practica constantă a recunoștinței, dovedită științific a fi de mare ajutor în starea mentală și emoțională bună. Vorbesc despre cei care ignoră nefericirea și tristețea, le bagă sub preș sau „le spală” compulsiv cu sex, sport, călătorii, club, alcool, mâncare. Și, evident, când întâlnesc oameni care nu fug la primul semn de tristețe, dimpotrivă, stau acolo o vreme să vadă despre ce e vorba, se îndepărtează de ei.
Evident, nimănui nu îi place să fie în preajma unui om depresiv, este foarte greu, mai ales când refuză ajutorul unui specialist. Dar tristețea care apare întâmplător și pe o perioadă scurtă de timp nu este depresie. Cel mult poate fi un episod depresiv minor. Sau, poate, doar un moment ivit de undeva, care ne semnalează: o rană deschisă încă, o neîmplinire pe care n-am acceptat-o, o dezamăgire peste care nu am trecut, un dor, o traumă care n-au fost integrate și acceptate. Vindecate, ca să rămânem la familia lexicală a lui „a vindeca”.
Este atât de ușor să fii împreună cu cineva, de orice fel ar fi relația, atunci când e veselie, când râdem și suntem „pe pozitiv”. Când ni se pare că viața poate fi doar frumoasă. Este complicat și implică un nivel ridicat de disponibilitate și inteligență emoțională, și, aș îndrăzni să zic de prezență a iubirii (iubirea aia umană, nu neapărat romantică), să fii lângă cineva când este și trist. Fără motivaționale și sfaturi. Fără „ridică-te, tu ești puternic. viața este frumoasă” și toate lucrurile pe care nu este deloc bine să le zicem unui om într-un moment de vulnerabilitate. Dacă putem, este mai de ajutor să fim lângă el și să creăm un spațiu în care să se simtă văzut și auzit, în siguranță să fie așa cum este în acel moment de vulnerabilitate.
***
M-am gândit mult la relațiile mele, la cele trecute, la cele prezente. La câți oameni o cunosc și pe Ileana cea melancolică, tristă, tăcută, retrasă uneori. La câți dintre iubiții mei au văzut și latura asta a mea. La cei cărora nu le-am arătat-o niciodată, existând complet nefiresc în acele relații, cu părți din mine ascunse. La câți dintre prietenii mei, mai vechi sau mai noi, mă știu și așa. Sunt foarte puțini. Fiindcă, după niște ani grei, pe care i-am trăit cu boala mamei și apoi cu plecare ei de aici, am înțeles multe. Printre care, cu câtă viteză pot fugi unii oamenii, pe care îi credeai apropiați, de tristețea ta. Și câți preferă să întrebe cu ce te ajută doar logistic, dar dispar când este vorba și despre sprijin emoțional.
Oamenii care nu ne pot primi și păstra în viețile lor așa cum suntem în fiecare moment poate că nu sunt pentru noi. La fel și invers. Nici noi nu suntem pentru cei pe care nu îi putem accepta și conține în viața noastră așa cum sunt ei. De la un timp, eu nu i-am mai primit în intimitatea mea pe cei cu care trebuie doar să „zâmbește, viața e frumoasă. hai să ne distrăăăăm”. Am preferat să fie mai puțini cu care să construiesc relații profunde, dar să pot (sau măcar să nu îmi fie teamă să încerc) să fiu cine sunt eu cu ei. Să le pot spune și când e cu vreme înnorată în interiorul meu. Iar atunci, ei să îmi spună doar: „sunt aici”. Și chiar să fie, să îi simt lângă mine. Este o igienă a relațiilor care și însingurează cumva, dar mi-o asum în această perioadă a vieții mele, pentru că știu că doar așa pot cultiva relații autentice. Și în astea nu este doar soare, n-are cum să fie.
Foto: Flavius Neamciuc
