N-am vrut să-mi fie prietenă depresia

Nu, eu nu m-am împrietenit cu ea, nu am vrut să mă leg în niciun fel de ea, pentru că a venit mişeleşte. A apărut din senin, când eu credeam că sunt bine, când auzisem doar poveşti despre ce-ţi poate face dacă-i deschizi uşa, dacă o pofteşti în viaţa ta, când eu eram acea persoană care încă zâmbea, deşi îmi pierdusem tatăl, iar una dintre cele mai importante persoane din viaţa mea se mutase la patru sute de kilometri distanţă de mine. Eram bine!

Depresia şi-a făcut pe nesimţite loc în viaţa mea, la început cu tristeţi şi lacrimi mărunte, trecătoare, cărora nu le-am dat importanţă. E normal să mai plângem din când în când, nu? Mai apoi au venit şi ele, fricile, de toate felurile, de boli, de moartea mea, de cea a mamei, de pierderea surorii mele, de singurătate, de eşecuri, de cutremure, de sfârşitul lumii. Frici negre, urâte, unele dintre ele greu de înţeles de către mine, darămite de explicat altcuiva.

Anxietatea a adus cu ea, la scurt timp, un prieten de nădejde – atacul de panică. Și în cele din urmă, ajunsesem aproape o legumă, transformându-mă într-un veritabil zombi. Aveam simptome şi manifestări fizice care năşteau în mine tot felul de scenarii sumbre în care mă vedeam deja la înmormântarea mea, cu flori roşii, cu mama şi soră mea sfâşiate de durere, cu oameni în jurul meu şoptind “săraca, s-a dus de tânără!” .

Nu lipseau niciodată din meniul zilnic senzaţia de sufocare, ameţelile, bătăile crizate ale inimii care ziceai că aleargă la maraton, bufeurile, frisoanele, lipsa de concentrare şi extenuarea, chiar şi atunci când nu făceam nimic. Era toamna lui 2009 când au început toate. Aveam doar treizeci de ani, dar mă simţeam bătrână şi neputincioasă. Cei care mă cunoşteau de mult timp, care ştiau cum eram şi cum îmi trăiam viaţa şi emoţiile, îmi spuneau că m-am schimbat complet, că am îmbătrânit, că ochii mei nu mai au strălucirea de altădată, că nu mai par a mă bucura de ceva pe lumea asta. Aşa era!

Doar eu şi Dumnezeu ştim cum am funcţionat, fără să mă prăbuşesc, luni bune de zile. Nu dormeam decât două-trei ceasuri pe noapte, nu mâncam mai nimic, eram tot timpul tristă, fără motiv, mă durea tot corpul, nu mai făceam mare lucru în afară de a sta în pat şi de a merge la serviciu unde nimeni oricum nu avea habar prin ce trec, deci trebuia să fac în continuare performanţă. Oricum, nu m-ar fi ajutat să știe cineva. Se vorbea prea puțin în 2009 despre sănătate mintală, de fapt și acum se vorbește prea puțin despre efectele depresiei și anxietății în corp, despre calitatea vieții când trăiești cu ambele.

“Depresie cu tulburări de anxietate! Asta aveţi!”, a fost concluzia specialiştilor, după ce mi-am luat inima în dinţi şi am trecut printr-o groază de analize şi teste medicale – unele chinuitoare – căutând să aflu ce este în neregulă cu mine. Toate au avut rezultate bune!

“Depresie? Cum? De ce? De unde? Mie nu mi se poate întâmpla aşa ceva!”, mi-am spus atunci şi m-a cuprins teama realizând că nu era o boală fizică, vizibilă pe vreo radiografie, ceva palpabil care să treacă repede cu pastile sau cu o cură de ceaiuri din plante. Da, asta e depresia, un monstru care vine când nici nu te aştepţi, un intrus pe care eu am luptat cu încrâncenare să-l izgonesc din viaţa mea, din mintea mea, din sufletul meu. Despre anxietate, aveam să aflu mai târziu, că a fost dobândită de copil, doar că eu nu o conștientizasem până la 30 de ani.

Suntem mulți care am făcut la un moment dat cunoştinţă cu depresia, doar că la unii a apărut într-o formă mai blândă. Sunt alţii, însă, cum am fost şi eu, care au avut nevoie de toate armele, de toată puterea interioară pentru a o alunga. Căci lupta cu depresia este una foarte dură, în care nu poţi declara niciodată remiză. E simplu. Câştigi sau pierzi!

Eu nu am luat pastile. Așa am ales eu, nu este însă o singură cale, e calea ficăruia. Poate mi-ar fi fost mai ușor să iau, dar așa am decis atunci. Am luptat cu tot ceea ce ştiam, iar ceea ce nu am ştiut, am învăţat. Am citit, am încercat, am avut încredere şi, cu toate că răbdarea nu este una dintre virtuţile mele, am învăţat să aştept. Să aştept, cuminte, primele semne de bine, primele ore fără atacuri de panică sau tristeţe, să aştept transformarea lor în zile întregi bune. A venit şi rândul lunilor în care am fost bine, una după alta, fără pauză. Le număr şi astăzi în calendar. Ştiu că depresia, anxietatea, atacurile de panică se pot întoarce oricând dar şi eu sunt cu totul alta. Nu îmi mai este frică!

Vindecarea, în cazul meu, a fost un proces îndelungat, în care am combinat tot ceea ce am descoperit, prin căutări personale, că îmi face bine, că mă linişteşte, că mă ajută.

Ce am înţeles din călătoria asta, una grea, în care viaţa m-a aruncat fără să mă întrebe dacă îi pot face faţă? Că o astfel de luptă este doar a fiecăruia în parte şi că fiecare are calea lui, că nimeni nu te poate ridica de la pământ dacă tu nu vrei, că tu, aşa cum erai, nu vei mai fi. Vei fi un alt om când ieși din depresie. Că cu anxietatea înveți să trăiești, e parte din tine. Nu se vindecă, fiindcă, spre deosebire de depresie, anxietatea nu este o boală, face parte din structura personală psiho-emoțională. Că victoria, dacă este a ta după această bătălie, te va face mult mai puternic şi încrezător în cine eşti, în ceea ce ştii şi în ceea ce poţi. Că devii alt om când ai învins!

La final, pentru că am în jurul meu oameni dragi care se luptă cu boala asta, pentru că ei m-au inspirat să scriu această poveste, v-aş mai spune ceva. În primele momente în care nu vă mai recunoaşteţi, atunci când vă uitaţi în oglindă şi nu ştiti cine stă în faţa voastră, acţionaţi imediat pentru a vă lua viaţa înapoi din ghearele depresiei. Cereţi şi acceptaţi ajutor, nu vă fie teamă de etichetele societăţii, nu vă fie ruşine că treceţi prin aşa ceva! Şi nu vă împrieteniţi cu depresia! Nu merită să faceţi compromisul de a învăţa să trăiţi cu depresia pentru că atunci va trebui să fiţi gata să renunţaţi la voi. Şi sper că nu sunteţi.