Trăim tot felul de traume. Cândva credeam că acest cuvânt etichetează doar ceva foarte grav prin care trecem în timpul vieții. Am descoperit, în formele de terapie pe care le-am urmat, că nu este așa. Că o traumă poate fi mai mică sau mai mare, tot traumă este și poate genera răspunsuri emoționale diverse în fiecare dintre noi. Și o serie de repercusiuni mai ușoare sau mai grave. După ce trece, însă, doar noi cu mintea noastră putem să alegem cât rămânem în ea. Perioada de jelanie este una, apetența pentru dramă altceva, care ne poate duce în zone de victimizare și un întuneric mental din care cu greu mai ieșim.
Când ceva dificil, provocator sau chiar îngrozitor ni se întâmplă, primul impuls este să ne victimizăm, să rămânem culcați la pământ, să îmbrățisăm depresia ca pe cea mai bună prietenă. Și este în regulă să bocim, să jelim, să ne văietăm, să urlăm, să ne dăm cu capul de pereți (la figurat, pentru binele nostru). Orice durere, de orice fel ar fi ea, fizică, emoțională, mentală își are perioada sănătoasă ”de doliu”. Care are și rol eliberator.
Nu am crezut niciodată în falsa gândire pozitivă, când aud oameni care au trăit lucruri grele că spun imediat: ”eu sunt bine, tocmai am suferit trauma asta, dar eu sunt puternic, sunt bine!”. Nu putem fi bine imediat după un eveniment sau o perioadă complicată care ne-au afectat în vreun fel. Putem doar juca bine teatru ori ascunde sub preș ceea ce simțim.
Dacă, însă, tot acolo în greu și panică rămânem mental și emotional luni, ani în șir, s-ar putea să iubim drama și victimizarea. Și astfel mintea noastră să nu caute o cale de acceptare, de împăcare, de ieșire, ci una ca să se adâncească în durere și mai mult. Acest lucru nu se întâmplă fiindcă ne propunem conștient, ci pentru că doar rolul de victimă îl cunoaștem, l-am învățat bine și l-am exersat până am devenit maeștri în a-l juca, inconștient. Desigur, aici nu mă refer la pierderea cuiva drag, acolo vorbim despre ceva foarte greu de gestionat.
Cu ajutor și multă muncă, am descoperit, după ani și ani de apetență către dramă (cu vagi reminiscențe încă) niște indicatori foarte simpli. Poți începe și tu o verificare personală, pornind de la chestionarul de mai jos, să vezi dacă îți este confortabil rolul de regină a dramei sau de victimă.
1. Rămâi blocat în durere, în anxietate, în regret săptămâni, luni în șir când ești încercat? Sau cauți căi să ieși din ele, să te eliberezi mental, ori de câte ori apar?
2. Orice situație din viața ta, mai provocatoare, te pune jos imediat și generează lamentarile tale nesfârșite? Sau scurtezi firesc, fără chin, perioada ”de doliu” și te ridici?
3. Vorbești repetitiv, multă vreme, despre greul prin care treci sau ai trecut? Sau onorezi binele pe care îl simți în prezent, fie el și în bucăți mici?
4. Ți se pare că atragi tu chiar toate relele pământului?
5. Poți face o glumă – chiar și o încercare – despre greul pe care l-ai simțit și prin care ai trecut?
6. Dacă viața te provoacă, poți găsi cel puțin 5 motive pentru care să fii recunoscător în fiecare zi, poți face realmente rai cu ceea ce ai, sau (mă rog) un ”mojito” cu toate ”lâmâile” pe care le-ai primit? Ori ție îți este cel mai greu, tu ești mereu cel mai oropsit om dintre toți pe care îi știi?
Când am început să analizez mai bine răspunsurile la aceste întrebări, am conștientizat cât de bine am aprofundat rolurile de victimă și drama queen în copilărie. Am acceptat treaba asta și am hotărât să fac pași concreți pentru nu le mai juca, chiar dacă uneori tind inconștient să mă mai arunc în câte unul. Dacă ar fi fost după mine, nu le-aș fi deprins niciodată. Dar nu a fost.
