Este ziua dinaintea zilei mele de naștere. Ninge și e urât afară, iar mie niciodată nu mi-au plăcut frigul, iarna. În urmă cu câțiva ani, după ce mama nu a mai fost aici, am aflat că 8 ianuarie este în calendarul ortodox Ziua Sfintei Domnica. Așa o chema pe mama. Mi-o închipui în ziua asta, în urmă cu 46 de ani, la Slatina. Când nici habar nu avea că va aduce pe lume două fete, nu un băiat așa cum sperau ea și tata. 🙂
Ce știu din poveștile alor mei este că, după ce s-a născut Justina, sora mea, doctorul i-ar fi zis mamei „Stați, nu vă relaxați, că mai vine unul”. La 5 minute, a mai apărut una. Eram eu.
Mereu am avut senzația că sunt a late bloomer, deși în anumite direcții am fost prima, dar nu am avut curajul „să profit” de inspirație și de ceea ce am știut să fac, de multe ori intuitiv, înaintea altora. În viața mea privată, însă, mereu am simțit că sunt în urmă cu anumite momente. Pe care le-am trăit mai târziu decât spun rigorile sociale că ar fi trebuit să le trăiesc sau care se lasă încă așteptate, deși mi le doresc. Senzația că trebuie să am răbdare, că trebuie să aștept mai mult decât îmi doresc pentru a ajunge la anumite experiențe m-a însoțit constant până acum. Și m-am luptat mult cu treaba asta, m-am revoltat. Până am înțeles că eu mă revolt pe viața mea, pe mine, de fapt. Or, lupta asta constantă nu aduce niciodată binele, creația, lumina. Iar la mine a început să somatizeze în corp.
Am înțeles, în anul ăsta 46 care se încheie azi, că nu am ce face decât să accept cursul. Viața. Și să merg cu viața.
E mare lucru acceptarea. Acceptarea a ceea ce este, ceea ce trăim, a vieții proprii, a cursului pe care uneori aceasta o ia cu sau fără acordul nostru. A finalurilor. A limitărilor. E mare lucru să înveți să nu te mai împotrivești. Dar e mare lucru și acceptarea propriei puteri, a faptului că merităm să fim văzuți, lăudați, recompensați. Că uneori putem mai multe decât ne închipuim, și suntem surprinși.
E importantă acceptarea faptului că lucrurile bune se întâmplă în viață atunci când este momentul optim, atunci când suntem persoana aia care se află la nivelul pentru a le trăi, atunci când acționăm și noi în direcția a ceea ce ne dorim să trăim, să înfăptuim.
Acceptarea nu este un act de pasivitate. Nu este resemnare. Este înțelepciune. Este un punct din care vezi clar ce este și ce nu este, ce depinde de tine și ce nu, ce a ajuns la capăt și ce încă poate fi construit.
Mâine împlinesc 47 de ani. Și, până la vârsta asta, mi-am pierdut bunicii, părinții, prieteni. Am iubit și am fost iubită. Am trecut prin două episoade masive de anxietate generalizată și chiar depresie. Am scris despre ele când nu se vorbea despre depresie și anxietate. M-am mutat din Slatina, mai târziu decât aș fi vrut. 🙂 Mi-am schimbat direcția profesională de mai multe ori. Iar experiențele astea au venit cu multă învățare și deschiderea către multipotențialitate – un cuvânt despre care nu știam că vorbește despre mine 🙂 până să nu o cunosc pe Emilie Wapnick în urmă cu 10 ani, când am făcut cu ea un interviu.
Mâine împlinesc 47 de ani. Și este pentru prima oară în viața mea când nu simt vreo dispoziție festivă. Dar este și pentru prima oară în viața mea când mă simt împăcată cu momentul în care sunt, liniștită și recunoscătoare că am ajuns aici. Și nu mă mai simt inadecvată. Și mă cunosc foarte bine. Îmi cunosc mintea, corpul, îmi anticipez reacțiile, îmi ascult intuiția. Am curaj să trăiesc în adevărul meu, să vorbesc din el. Și nu mă mai simt „o ciudată” – etichetă care mi-a fost mult timp lipită în frunte. Pentru că, chiar și atunci când stăteam într-un oraș mic de provincie, nu prea mă potriveam cu set-ul universal de așteptări sociale despre cum ar trebui să arate viața într-un anumit moment. Adică, nu bifam nimic.
Mâine împlinesc 47 de ani. Este un moment tocmai bun să mulțumesc tuturor Ileanelor, din toți anii ăștia. Să îmi mulțumesc mie, pentru că, având datele cu care am pornit în viață și trecutul care știu că mi-a dictat mare parte din alegeri și a fost sursă de neputințe, sunt aici. Și nu mai vreau să uit să îmi mulțumesc și mie că sunt unde sunt. Că pot cât pot, până la urmă nu este niciodată puțin. Că mă văd. Că mereu mă duc înspre ceea ce îmi doresc, și că nu aștept să îmi pice din cer. Că știu să plec atunci când nu mai este de stat. Că mă aleg pe mine, în fiecare zi, chiar și atunci când nu mă plac foarte tare. Că lucrez constant cu mine și cu vulnerabilitățile mele. Că învăț în fiecare zi să dăruiesc, dar să și primesc. Că știu să mă bucur de viață și să trăiesc cu toată ființa mea clipele ei. Că trăiesc fericirea lucrurilor mărunte. Că nu uit să mulțumesc la final de zi, Universului, lui Dumnezeu, oamenilor care sunt în viața mea – chiar și atunci când mă ciorovăiesc cu ei. Că iubesc și că știu că iubirea este motorul a orice. Că învăț continuu și că nu m-am blazat niciodată, mai ales cu vârsta. 🙂 Că am încă acel fel jucăuș de a trăi, chiar dacă el este uneori amestecat cu dor și tristețe. Că știu că VIAȚA e cel mai frumos cadou, pe care îl primesc zilnic.
Glow with the Flow este o nouă mantra în viața mea. Nu am învățat-o în Bali, nici în India, nici în vreun retreat scump pentru redescoperire. A apărut întâmplător în viața mea, când mergeam pe o stradă cu soare, îmi era bine și fizic, și psihic, eram cu oameni iubiți și mi-am luat o secundă să îi mulțumesc lui Dumnezeu. Iar când am coborât ochii dinspre cer, am zărit într-o vitrină aceste cuvinte. Eu am considerat că am primit un mesaj divin și l-am luat cu mine.
Asta vreau să fac de aici înainte. Să am curaj să strălucesc în felul meu. Să strălucesc cu viața, așa cum este ea în fiecare moment.
Acuma sper să ajungă la mine lumânările aurii pe care le-am comandat, tot întârziat, pe internet. Pentru a le așeza pe tortul pe care îl împart cu cea mai importantă persoană din viața mea, cu care îmi împart și trăirile, experiențele, etapele de viață, visurile. Ca să suflăm în ele mâine. Și fiecare să își pună dorința ei, despre care va ști că are nevoie de un strop de magie de undeva de mai sus pentru îndeplinire, dar și de participarea ei ca să devină realitate.
