Pe Alina Buleanu am cunoscut-o în urmă cu câţiva ani şi mi-a plăcut din prima fiindcă este un om cald şi fain. Vorbim periodic despre diverse şi o urmăresc cu mult drag căci are preocupări tare interesante. Pentru că de ceva vreme mă topesc, pur şi simplu, lucrurile frumoase pe care le face cu Happy, căţeluşa ei, am invitat-o să povestească pe blog despre cum a ajutat-o acest suflet să se vindece de tulburarea emoţională severă pentru care lua antidepresive. Povestea este despre iubire şi bucurie, despre a ieşi la lumină dintr-un întuneric dens şi despre a da mai departe.
Chapeau, Alina şi Happy, pentru tot ceea ce faceţi voi acum! 🙂

 

Pe 28 mai 2013, în jurul prânzului, mi-a sunat telefonul: “Am ajuns. Sunt la Mega Image-ul de vis-a-vis”. Am reușit să zic un “Vin imediat” și am luat-o la fugă pe scări. Vedeam mașina pe partea cealaltă și parcă nu puteam să traversez, parcă fiecare pas dura o veșnicie. După ce am făcut cunoștință, Bogdan a început să-mi povestească o mulțime de lucruri, să-mi dea indicații și sfaturi, mai mult decât folositoare, pe care le-aș fi ascultat cu cel mai mare drag și cu cea mai mare atenție, dacă n-aș fi avut rasuflarea tăiată și dacă inima nu mi-ar fi bătut în gât, chestie care mă împiedica să aud foarte clar.

Îmi spuneam în gând “Haaai, scoate-o mai repede din mașină!”. Într-un final, deschide ușa și în câteva secunde mă trezesc cu un sac de blană albă în brațe. Era Happy. Aveam în mâini tot ce îmi dorisem de foarte mulți ani. Toți câinii din sutele de poze pe care le aveam salvate în fiecare telefon, de-a lungul timpului, se contopiseră în ea, iar ea era reală, era în sfârșit aici.

Pe 28 mai 2013, eram deja de un an și jumătate pe tratament cu antidepresive pentru o tulburare emoțională severă. Mai aveam de continuat tratamentul până în decembrie 2013, dacă totul mergea conform planului dat de psihiatru.

De pe 28 mai 2013, efectele adeverse fizice date de scăderea dozei de pastile, care trebuia să se facă treptat de la o săptămână la alta, nu mă mai enervau, nu mă mai frustau. Nu de alta, dar uitam de ele. Furnicăturile pe care le aveam din creștetul capului până-n vârful degetelor de la picioare deveniseră doar un detaliu, pentru că eram prea ocupată cu strânsul după Happy, cu mesele ei regulate, cu scosul afară, cu socializarea cu alți căței, cu pastilele pentru articulații, cu vizitele la veterinar, cu distrugerile pe care le făcea în casă, cu pozițiile ei de somn haioase, cu filmatul și pozatul fețelor pe care le făcea.

La finalul lui august 2013, am terminat tratamentul. Cu patru luni mai devreme. Deși unii ar spune că e doar în capul meu, eu știu cu o siguranță de neclintit că ea a fost motivul. Mereu m-am întrebat cum ar fi fost să o am pe Happy mai devreme. Poate nici nu aș fi avut nevoie de pastile, însă mai știu că toate vin la timpul lor și cu un scop clar.

Până să o am pe ea, nu mai știu când fusesem ultima dată pur și simplu într-un parc, la soare, să stau pe iarbă. Mă uitam ca proasta la ea cum poate să țopaie de bucurie doar pentru că e în parc sau cum se aruncă pe spate și se învârte de pe-o parte pe alta, cu picioarele în sus, doar pentru că iubește iarba.

Până să o am pe ea, puteai să mă pici cu ceară și nu mergeam pe jos iarna. Trebuia să fiu în taxi sau cu cineva în mașină că nu cumva să mă topească zăpada. Eram disperată, uram iarna din tot sufletul. Nu o iubesc prea tare nici acum, însă datorită lui Happy am facut primul bulgare cu mâna goală, după… habar n-am câți ani. Datorita ei, am alergat prin zăpadă, m-am plimbat seara pe ninsoare și, evident, am învătat să mă îmbrac mai gros. 🙂

Până să o am pe ea, abia imi salutam vecinii pe stradă și niciodată mai mult de atât, doar o mormăiala. Simțeam o anxietate teribilă când venea vorba de intrat în discuții cu oameni străini. Odata cu ea, am avut impresia că locuiesc într-un cartier nou. Am început să văd oameni despre care habar nu aveam că stau acolo poate de-o viață, am început să vorbesc cu persoane care au căței și nu numai. Am intrat în comunități de oameni minunați cu căței, alături de care am organizat întâlniri în viața reală foarte des. Am început să zâmbesc la oameni, iar Happy era cea care făcea legătura asta dintre mine și exterior.

Fără să îmi impună nimic, mi-a arătat și m-a învățat o mulțime de lucruri. Fără să fi simțit o secunda, a făcut terapie cu mine înca de pe 28 mai 2013 și continuă să facă asta în fiecare zi. Fără sa vorbească, mi-a spus atâtea povești despre frumusețea vieții simple, despre bucuria din lucrurile mici și despre iubire fără bariere impuse chiar de tine.
Uitându-mă în urmă și văzând toate lucrurile pe care le-am scris mai sus, realizez ca ea a făcut terapie și activități cu mine încă de când era un copil de cățel. Eu am fost primul ei beneficiar.

Cu un an în urmă, am înscris-o la Şcoala de Terapie şi Activităţi Asistate de Animale din Bucureşti, a absolvit cursurile şi de acolo a început cea mai frumoasă aventură a noastra. Acum, Happy e un câine de TAAA cu acte în regulă, iar metodele pe care le-a aplicat pe mine de-a lungul timpului, lecţiile pe care mi le-a “predat” mie şi răbdarea cu care a aşteptat să înţeleg tot, le foloseşte acum în interacţiunea cu copiii cu nevoi speciale, ori cu bătrânii la care mergem.

Numele ei este esenţa a tot ceea ce este ea şi a tot ceea ce face. E născută să împartă iubire, e făcută să smulgă zâmbete şi celor mai triste şi abătute persoane de pe stradă şi e în viaţa mea pentru că avem de făcut cel mai frumos drum împreună.

Alina şi Happy fac parte din Echipa de Terapie şi Activităţi Asistate de Animale Bucureşti a Clubului Câinilor Utilitari, pe care eu îi urmăresc cu mult interes pentru că duc bucurie copiilor cu nevoi speciale, bătrânilor şi altor oameni mai puţin norocoşi decât noi. Puteţi afla mai multe despre voluntari şi activităţile lor aici. Să nu vă topiţi! 🙂
Iar aici găsiţi nişte moduri de a-i sprijini, printre care se află redirecţionarea a 2% din impozitul pe veniturile din salarii şi 20% din impozitul pe profit, în cazul persoanelor juridice.

Foto: Bogdan Buda/Grigore Popescu

Bucură-te de viaţă!
Ileana
DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*