Am strâns câteva povești din marea izolare, pentru că am fost curioasă cum au trăit alți oameni această experiență singuri acasă. Cum le-a fost, ce au făcut ei cu ei, cu ce lecții și învățăminte vor porni liberi în lume de la 15 mai? Și am început cu primele două experiențe personale aici, unde au povestit Horia Ghibuțiu și Oana Vasiliu.
Astăzi, urmează doi oameni care lucrează tot în domenii creative. Prima la linia de start este Monica Felea, fost jurnalist cultural, în prezent co-owner (alături de Ștefan Bradea) al Bad unicorn, distribuitor de filme de artă. Experiența ei cu izolarea a fost una diversă, pe care o descrie pe larg mai jos, cu multe emoții amestecate. Adică la fel cum a trăit ea această perioadă. Sunt unele pasaje în care mie mi s-a pus un nod în gât, dar știam cumva că așa va povesti Monica, open heart. 🙂
”Nu mai îmbrățișasem un om de mai bine de o lună. Într-o seară am ieșit prin cartier să mă plimb printre blocuri și am îmbrățișat un câine. Și atunci am plâns”

Dacă aș avea carnet de șofer aș spune că începutul pandemiei m-a prins într-o mașină plină de acareturi, pe o autostradă, cu pedală de accelerație călcată la maxim. Sau conducând un tir care oprește prin orașe pentru câte o livrare și pleacă apoi spre următoarea destinație. Tot cu pedala apăsată la maxim.
La început de an îmi făcusem pentru prima dată o agendă serioasă și organizată cu 2020. Aveam setate perioade de campanii pentru filmele Bad Unicorn, festivaluri, întâlniri și conferințe, deplasări în țară și în afara ei. Pe scurt, din 5 ianuarie și până pe 1 septembrie numărasem vreo 20 de zile libere. În care speram să-mi văd familia, prietenii și să ajung la nunta celei mai bune prietene, în Germania.
Pe 17 februarie am plecat la Cluj, pe 18 am avut prima proiecție din campania ”colectiv”. A urmat o perioadă de ”ziua și orașul”, proiecții, săli pline, mii de oameni. M-am întors în București pentru lansarea oficială a filmului și a doua zi am plecat la Berlin, la festival. M-am întors pe 2 martie. Urma să plec la Sofia și apoi la Toulouse. Și apoi să mă mut la Craiova pentru Festivalul Shakespeare, apoi pregătirle de TIFF, plecarea la Cluj, lansarea Corpus Christi în cinema și așa mai departe.
Frâna bruscă am apăsat-o undeva între Berlin și Sofia, în plină campanie ”colectiv”, cu evenimente și proiecții anulate în două zile. Două zile în care doar asta am făcut – am stat la telefone cu partenerii, cu firme de ticketing, am răspuns la mesajele spectatorilor, am oprit campanii de online și am returnat bani. Cu unii dintre ei ajunsesem să vorbim din oră-n oră.
Într-o zi de miercuri am decis cu colegii să rămânem acasă până se mai decide câte ceva. Joi am fost la cosmetică. Am râs cu Paula și i-am spus că vreau să mă prindă Apocalipsa pregătită.
Nu se decretase încă Stare de urgență și vineri am fost să mă plimb în Cimitirul Bellu, locuiesc destul de aproape și este unul dintre locurile mele favorite din București. Apăruseră primele narcise albe și începuseră să apară primele frunze la câțiva copaci.
Sâmbătă m-am trezit și mi-am dat seama că nimic din ce știam eu că se va întâmpla cu mine în următoarea perioadă nu va mai fi așa. Cinematografele se vor închide, evenimentele se vor anula, biletele de avion nu mai au nici o valoare, nu voi mai avea ce să muncesc, voi intra în șomaj, Tom, motanul cu care-mi împărțisem viața în ultimii 5 ani a murit în vară. Locuiesc singură într-un apartament semidecomandat de pe Giurgiului. 37 de metri pătrați fără balcon.
În timp ce-mi treceau toate astea prin minte auzeam în fundal, la televizor, Italia – infectați – morți – români care se întorc acasă și, într-un final, cuvântul pandemie. Era vreo 10 dimineața și mi-am pus un pahar de vin. Mi-am numărat sticlele de vin din casă, mai erau doar 3, deobicei am provizii mai mari. L-am sunat pe colegul meu Ștefan și l-am rugat să meargă pe la birou să caute în depozitul de acolo că sigur mai avem. Mi-a adus 6. M-am apucat de făcut curat. O săptămână întreagă am făcut curat. Spălam tot. 3 mașini de spălat pe zi, ai zice că nu ai atâtea lucruri ce pot fi spălate. Am spălat perne, pături, draperii, covoare. Haine de iarnă, haine de vară. Tot. Mi-am reorganizat debaraua, am scos aplicele și le-am spălat, am reorganizat lada patului. Am mutat mobila prin casă. Mi-am ordonat cutia cu lumânări parfumate. Mi-am pus în funcțiune bicicleta electrică. Am folosit-o de două ori. Nu am făcut nici pâine nici banana bread. Am făcut o dată gogoși și o dată turte. N-am învățat o limbă nouă, n-am făcut ore de aerobic.
În prima săptămână ne-am lansat filmele online. Am creat canalul vimeo.com/badunicorn. Asta mi-a dat un scop pentru ceva timp. Am avut de lucru pentru promovarea lor. Din oră în oră dădeam refresh să văd dacă s-a mai uitat cineva la un film. Obsesiv. La fiecare 10 vizionări îmi puneam un pahar de vin, să sărbătoresc. Apoi n-am mai ținut cont nici de asta. N-am devenit alcoolică, ce bine!
Când nu făceam curat – găteam, mâncam sau beam vin. M-am îngrășat. Nu știu cât, că la magazinul din cartier nu se găsesc baterii de cântar. Am ”ieșit” cu prietenele de la Cluj la teatru, film și concerte online. Mi-era dor de ele, deși știam unele de altele aproape pas cu pas. Ne certam unele pe altele când ieșeam nemotivat din casă.
Într-o zi am vorbit la telefon 8 ore. Telefonul mereu era mereu pe speaker. Tricotam și mă uitam la filme. M-am uitat la Sandy Bell. Am reînceput Fetele Gilmore. Citeam. Dansam prin casă. Mi-a plăcut mult prima săptămână în pandemie, am și scris un articol despre cât de frumos e în pandemia mea. Îmi place să stau singură, cu gândurile mele, cu tabieturile mele, cu un program care nu depinde de nimeni altcineva înafară de mine. Nu-mi aparține replica asta dar cred mult în ea – ”singurătatea este un lux” și eu mi-l permiteam. Dar, ca orice lux, are un preț. Unul mare.
Îmi era frică. Citeam zilnic știri, cifre și statistici. Mă gândeam că sunt fumătoare și cu un început de obezitate. Un cuvânt care m-a bântuit toată viața și care acum, iată, mă va costa. Co-morbiditate se numește acum. Mă gândeam la tatăl meu, diabetic și cardiac. La mamaia, bolnavă într-un azil de bătrâni din Dorohoi, la doar câțiva kilometri de Suceava, acolo unde izbucnise un focar.
La final de martie un grup de prieteni care au o asociație în Botoșani mi-au spus că pregătesc o campanie de ajutorare a spitalelor din județ. Strângeri de fonduri și echipamente necesare. M-am oferit să ajut cu promovarea, atât știam să fac și trebuia să fac ceva. Aveam o nouă obsesie – dădeam din oră-n oră refresh să văd dacă s-a mai donat ceva. Ne-am propus să cumpărăm un ventilator pentru Spitalul Județean din Botoșani. 20.000 de euro pe care trebuia să-i adunăm în mai puțin de o lună. Am reușit, ventilatorul este astăzi în spital, în funcțiune. Și am avut un scop timp de o lună.
Cei de la Teatrul Național din Craiova s-au hotărât să țină Festivalul Internațional Shakespeare online. Am avut din nou de lucru dar nu mă mai puteam concentra deloc. Am reușit să mă mobilizez și Festivalul a fost un succes.
Între timp, singurătatea mea nu mai era atât de frumoasă. Ieșeam odată pe săptămână din casă, până la piață de unde-mi cumpăram flori și telemea și până la Lidl. Tot odată pe săptămână trecea pe la mine Ștefan care-mi făcea alte cumpărături din oraș – lucruri pe care nu le găseam în cartier. Îl așteptam cu dezinfectant, stăteam la distanță, unul pe canapea, altul la birou. Beam o cafea și stăteam o oră de vorbă despre viitorul nostru incert. Era singurul om pe care îl vedeam în carne și oase. După ce pleca dezinfectam prin casă. O singură dată m-au vizitat alți doi prieteni, să-mi aducă măști. După ce au plecat Adi și Sorin am plâns. Nu-i văzusem demult (în ianuarie fuseseră plecați într-o expediție în Antarctica) și-mi doream foarte tare să-i îmbrățișez. Nu mai îmbrățișasem un om de mai bine de o lună. Într-o seară am ieșit prin cartier să mă plimb printre blocuri și am îmbrățișat un câine. Și atunci am plâns.
În săptămâna dinaintea Paștelui am cedat. Nu mai voiam să mă ridic din pat, să trag draperiile sau să ascult muzică. Până atunci muzica mergea mereu în casă, într-o boxă. Aș fi preferat să stau ghemuită sub pătură, pe întuneric, cu ochii închiși. Am tras de mine și am început să merg mai des la piață. O dată la 2-3 zile, dimineața, la 8. Îmi luam flori și puneam prin toată casa. M-am pregătit de Paște, am gătit, am vopsit ouă pentru prima dată în viața mea. Am vrut să fac pască dar nu am găsit stafide, am fost foarte tristă.
În noaptea de Înviere am ascultat slujba online. În ziua de Paște am vorbit cu familia și-apoi mi-am văzut de ale mele. F5 era tasta cea mai folosită pe laptopul meu. Am plâns. Din nimic, aveam o discuție pe WhatsApp cu un prieten, nu știu ce a declanșat totul dar nu a fost deloc bine. Mi-am dorit familie și copii, o casă cu curte și animale, un loc de unde să văd linia orizontului. Mi-era dor de o îmbrățișare. Voiam să scriu scrisoarea aia de dragoste pe care am început-o de multe ori în ultimul an. N-am reușit.
Joi, după Paște, i-am sunat pe Sorin și pe Adi, ne-am făcut declarații și foi de deplasare și am plecat din București. La Cetate, pe malul Dunării unde mă chemaseră niște prieteni. Pe care i-am îmbrățișat când am ajuns.
Am rezistat 45 de zile singură închisă în casă. Au fost zile frumoase dar au fost și zile grele. Foarte grele. Acum sunt bine. Am câțiva oameni în jur, 11 câini și 4 pisici, linia orizontului și un apus pe zi. Am început din nou să citesc. N-am mai plâns. Azi am fost în pădure să culegem flori de salcâm pentru sirop. Pe noptieră, lângă pat, am o vază cu iasomie. Ascult iar muzică. Am descoperit multă muzică în pandemia asta.
Nu cred c-aș face nimic diferit dacă ar fi să o luăm mâine de la început. Am făcut ce-am putut. Am înțeles cât de importantă este iubirea pentru oameni. De orice fel. Să poți să iubești oamenii din jur, indiferent dacă-ți plac sau nu, e mare lucru. Și greu. Să poți să treci prin mintea ta greșelile lor (despre care tot tu ai hotărât că sunt greșeli), să le înțelegi și să le ierți. Grija de celălalt a fost pentru noi toți lecția de învățat. Până și Zuckerberg a înțeles asta, acum avem și un emoticon care zice asta.
Uităm repede, sper să am înțelepciunea să-mi aduc aminte de asta în fiecare zi. Și mai sper să ne creăm o nouă normalitate în care să pot să-mi fac meseria de acum. Îmi place mult ce fac, toată treaba asta cu filmele care ne învață lecții și de unde plecăm mai bogați pe interior. Toate relațiile între oameni, complicate și frumoase. Cultura care ne adună. Am supraviețuit pandemiei cu muzică, filme, teatru, cărți și mai ales cu gândul că undeva acolo sunt oameni care-mi poartă de grijă, cărora le pasă de mine. E un sentiment foarte frumos, grija pentru cineva. Cineva care-ți scrie ”bună dimineața” și ”noapte bună”. Gândul că e bine. L-am sunat ieri pe tata să-l întreb de ce nu mai vorbim așa de des. Mi-a spus că acum știe că sunt la Cetate, că nu sunt singură și că sunt bine.
***
A doua poveste este cea a unui băiat inspirațional pentru mine online. Sebastian Olar este publicitar, unul foarte amuzant, spontan și prietenos. Este partener creativ în agenția Circles Colab. Și seamănă cu Nicholas Cage când era mai mititel. La povestea lui am râs, scrie foarte degajat, cu mult umor. Unul cu tâlc, cum altfel? 🙂
”Probabil lecția cea mare a acestei ciudate perioade, pentru mine, este să îmi aloc perioade de făcut (lucruri), și, în egală măsură și absolut vital, să îmi aloc intervale de “existat” și atât. Adică de nefăcut nimic”

“Confluzie”. Asta a fost typo-ul unei prietene într-o conversație, încercând să vorbească despre o “concluzie”. 🙂 Și mi s-a parut mi-nu-na-tă întamplarea. Că a părut, mai degrabă, un Freudian slip decât o simplă atingere a unei litere gresite. Și mă gândeam, așa, cum e mintea umană prost-echipată pentru ambivalente și pentru ambiguitate. Și atunci zicem: ”Nu, dom’le, că mie mi-e clară treaba. E așa, așa, așa și așa. Gata. Am rezolvat-o și pe asta. Unde era șampania? Ia, ce mai zice Netflixu’?”.
Dar am vrea noi…
La începutul izolării aveam revelații după revelații. Undeva pe la finalul săptămânii cu numărul 2 eram gata, hippiot downshifter, descoperisem notiunea de “time poor” și “time rich people”. Gata, era clar. Nu avusesem mai deloc timp înainte, acu’ am descoperit niste rezerve de timp de puteam să îți scriu linkurile de mână https://, apoi a devenit mai nuanțat de atât.
Acum câteva zile a trebuit să trec pe la birou ca să îmi recuperez un echipament și m-am gândit: ”Hmm, băi, da’ chiar mi-au lipsit lucrurile astea. Biroul de aici, interacțiunile, drumul până la”. Apoi m-am întors pe jos acasă pe Calea Victoriei, unde traficul a reînceput să devină ce-a fost. Și-am zis: ”Băăi, dar asta nu îmi place. Oare cum să fac?”.
Și așa mai departe. Deci vreun răspuns din asta negru sau alb cum am zis: am vrea noi. Sau aș vrea eu.
Ce e cert? Cert e ca nu știu, că nu am raspunsul. Să mă mut din București? Să mă apropii de natură și să lucrez remote? Sau să mă mut într-un oraș mai mic, unde să am un echilibru între agitație și lucruri care se întâmplă? Pai și să las Bucureștiul?
Mama ei (lui?) de decision making. “Cine-a zis ca e usor/ Jocul asta nu e/ Jocul fraierilor”. Stiti melodia?
Speram sincer, din tot sufletul, să părăsesc această perioadă cu un răspuns clar, dar se pare că ar fi fost prea simplu. Deci, ce urmează? O să stau să re-explorez ce înseamnă întoarcerea, acum privită prin ochii celui care s-a simțit minunat acasă – în cea mai mare parte a timpului.
Un super-introvertit și un pic ultra-senzitiv fiind, ca Sensodyne, nu mi-au lipsit sincer interacțiunile umane prea mult, mai ales din cauza că am putut să le dozez mult mai bine prin tehnologie. Mi-au lipsit activitățile afară de la un punct, ce-i drept, și recunosc că am fost genul care și-a tot făcut declarații pentru activități fizice individuale și plimbări. Mă scuz aici de parcă n-ar fi fost ok să fac asta, dar ați văzut poliția Facebookului, că era pe tine.
Și cumva simt că acum că am atins o altă extremă, asta a izolării și a lipsirii de “stimuli.” Iar ce era înainte era o altă extremă pentru mine – aia în care vii acasă să dormi, mainly, în apartamentul tău dormitor, în cartierul tău dormitor, de non-locuitori și lipsa de comunitate.
Acum, pe lângă că m-am conectat mai bine la locul în care stau, mă gândesc mai mult la comunitate, îmi doresc să îmi cunosc vecinii după ce mai trece treaba. Și vreau chiar să vorbesc cu asociația de proprietari și să văd cum fac să pun niște gazon în grădina de aici din spatele blocului. Că e urât ca naiba acum.
Bine, am învățat să gătesc la un alt nivel, am cunoscut-o pe Jamila, am vopsit ouă cu forme de plantuțe și am apărut pe PRO TV cu ele, am făcut drob, pasca și ciorbe. Mi-am facut Marie Kondo prin aproape toată casa, am spalat pe jos cu cârpa – nici nu am vrut să folosesc mop, am vrut să înghenunchiez. Mi-am redecorat, mi-am optimizat spațiile. Mi-am făcut ritualuri de relaxare, de mâncare, de distracție.
Am vorbit în webinars. Și podcasturi. Și emisiuni online. Am participat la cursuri de dans online. Apoi am organizat propriile sesiuni de dans pe zoom. 🙂 Mi-am pus Tik Tok. Am mers la slujbe virtuale, inclusiv cea de Înviere, împreună cu alte mii de oameni. Mi-am ajustat practica spirituală la situație. Sunt o persoană de nerecunoscut față de începutul pandemiei. 🙂
Am prieteni noi, haha, pe care nu îi aveam inainte de lockdown. Am prieteni vechi, care au reaparut în acest context. Ce să mai, nu mă mai recunosc fața de cine eram înainte. 🙂
Și OK, am și o convingere personală pentru perioada care urmează. O concluzie, nu doar o confluzie. Și aceasta este: Sebastian, vom fi treji in permanenta, și când un reflux de lucruri va veni, dupa fluxul invers de acum 2 luni, ne vom asigura că vom ramane atenți și ancorați la interioritatea noastră. Ce ne place și nu ne place, ce ne convine/ priește și ce nu, ce vrem să facem și ce vrem să schimbăm.
Pentru ca probabil lecția cea mare a acestei ciudate perioade, pentru mine, este să îmi aloc perioade de făcut (lucruri), și, în egală măsură și absolut vital, să îmi aloc intervale de “existat” și atât. Adică de nefăcut nimic. Ceva ce e foarte greu de acceptat de noi și de oamenii din jurul nostru, mai ales în cultura locală – că italienii stau mai bine pe dolce far niente, nu au așa multă vinovăție în legătură cu ea.
Deci, ce îmi doresc, este să îmi dozez mai bine aceste două mari paliere ale vieții. Și să nu mă trădez extenuându-mă, când cultura burnout-ului va reîncepe. Și, între aceste două mari extreme – hiper-activitatea și izolarea totală – să se definească așa frumos un drum de aur, împărătesc, ăla care îmbină armonios totul. Noh, am auzit că asta e greu, că doar se și zice că îngust e drumul. E ușor să fii praf. E greu să fii desăvărșit.
Dar cum zicea La Familia: “Cine-a zis ca e ușor/ Jocul asta nu e/ Jocul fraierilor”. Succes tuturor colegilor de drum! Ne vedem pe cale. 🙂
***
Mai urmează…