Izolarea asta modială ne-a prins singuri pe câțiva dintre noi. Singuri în casă, cu gândurile, emoțiile, monștrii, frământările noastre, cu rutine și preocupări diverse. Și nu a fost puțin de stat acasă, dar poate că trebuia să trecem prin această perioadă. Ca să mai aflam lucruri despre noi, să mai scoatem de sub preș ceea ce poate că am ascuns când funcționam pe repede înainte. Sau să mai facem mici schimbări în relația cu noi înșine. Poate nimic din toate acestea, ci doar să învățam să trăim prezentul și coacem banana bread sau pâine. Pentru fiecare a fost diferit.
Cert este că se apropie finalul izolării sociale (pentru cei care am respectat-o), iar pe ultima sută de metri mă gândesc că este de bun augur să tragem linie și să facem adunarea. Ce am învățat? Ce luăm cu noi în noua etapă de viață, în care trecem? Ce a fost greu, ce ne-a surprins plăcut? Cum ne-a modificat această perioadă de la ”pipăitul” ei până la ”într-o relație” destul de serioasă de două luni?
Într-una dintre zile, pe când spălam un munte de vase și povesteam la telefon cu un prieten, mi-a venit ideea să întreb și alți oameni cum s-au simțit în izolare, singuri acasă. Am adunat câteva povești. Astăzi le las mai jos pe primele două, a lui Horia și a Oanei, jurnaliști amândoi. În ordinea sosirii pe ”adresa redacției”. 🙂
Prima este a lui Horia Ghibuțiu, pe care, deși îl știam de ceva vreme de la teatru și din online, ne-am cunoscut când am mers într-un press trip în Moldova. Horia este ziarist de 30 de ani, a lucrat în presă scrisă, a apărut chiar și la televizor. 🙂 Acum este producătorul unei emisiuni de radio și scrie, printre altele, pe blogul său. Mai jos povestește, în stilu-i inconfundabil, despre experiența sa din izolare, singur acasă.
”N-am urzit planuri majore de evadare, n-o să mă vedeți sărind șotronul de bucurie pe stradă. Au fost luni amare, de fiere, ca să fiu livresc, mai puțin sexul din cartea lui Bruckner, îndurabile, însă”
La prânzul unei banale zile de vineri, 13 martie, stăteam în fața unui dejun copios în bucătăria lungă și strâmtă – terminată cu o ferestruică și mai îngustă, de nu pot să mă aplec în afară pentru a mă uita la masculii de rață mare splendid colorați care se bălăcesc în Dâmbovița – când am primit acel apel telefonic prin care eram informat că de luni voi lucra de acasă. Asta însemna că nu trebuia să mai traversez râul de luni până vineri – îmi căutasem o locuință care să-mi permită să nu folosesc vreun mijloc de transport spre serviciu, deoarece în mod normal ajung la birou la cinci dimineața.
Prin natura ocupației și a firii, înainte de izolare, eram o persoană despre care se putea spune că e relativ sociabilă. Mă vedeam măcar o dată pe săptămână cu prietenele și prietenii, mai bifam câte un eveniment monden, unde participam la conversații subțiri, postam o poză și o ștergeam englezește. Nu doream mai mult și nici nu puteam, deoarece programul meu de lucru nu s-a schimbat, minus deplasările: în izolare, de luni până vineri, m-am trezit tot la patru, la cinci m-am apucat de lucru, pe la unsprezece am terminat. Apoi, de la șase după-amiaza, m-am așezat din nou în bucătărie pe scaun cu laptopul în față, am lucrat până la unsprezece noaptea, după care am mai văzut în pat un episod dintr-un serial pe Netflix. Am ieșit la cumpărături cam o dată la trei zile, când m-am dus și la mama, cu medicamente și provizii, dar și să fac pași, pe malurile Dâmboviței, ca să nu anchilozez de tot.
În afară de mama, vreme de două luni, m-am întâlnit în fața clădirii cu nașul meu, care mi-a adus de două ori de-ale gurii, cu colegii care mi-au dat cadouri și declarații tipărite, cu curieri care au livrat măști și bere artizanală, cu vecinul căruia îi plătesc întreținerea. Am avut câteva teleconferințe de serviciu, pe parcursul cărora am fumat și am băut bere, în ținută lejeră, fără să ascund faianța anostă din bucătărie și barba de câteva zile. Nu am avut alt tip de întâlniri.
Am ascultat, în timp ce lucram, jazz și Bossa Nova, Kraftwerk, Pink Floyd și compoziții ale lui Hans Zimmer. Am depășit constant două pachete de țigări pe zi, de plictiseală, dar și de plăcere, ceea ce e scump și greșit.
În primele zile, am mâncat impulsiv, din două în două ore. M-am îngrășat cu vreo șapte kilograme, așa că am făcut captură după aplicația care mă felicita că am depășit 10.000 de pași zilnic și am postat-o.
Afară, am încercat să evit oamenii, mai ales pe cei fără mască sau cu ea purtată pelicănește, la gușă. Înăuntru, am făcut curat la 3-4 zile, iar în timpul liber m-am uitat la seriale, pe Netflix – nu am televizor de câțiva ani și nici nu-mi lipsește. Am citit și scris mult mai puțin decât mă așteptam. Am vorbit cu apropiați la telefon. Convorbirile n-au fost mult mai lungi ca de obicei. Am gătit săptămânal, doar ca să-mi umplu timpul și burdihanul, fără entuziasm. În compensație, o dată am făcut mujdei, altădată am luat un borcan de maioneză și unul de sos barbecue. De Paști, am ieșit doar în a treia zi, să mă duc la mama, cu care am ciocnit în holul dumneaei, n-am intrat mai adânc în casă. M-am spălat temeinic și des pe mâini, dar nu mi-am înmuiat în clor preșul de la intrare. Am spălat o singură dată portocalele, fără să folosesc detergent, până când mi-am dat seama că nu pot fi atât de cretin încât să iau de bune toate măsurile exagerate de precauție.
Nu m-am dat cu capul de pereți în izolare, deoarece încep să mă obișnuiesc cu statutul de om singur. Nu-i o fericire, în tot cazul, însă nici n-o iau razna, sunt destule lucruri care mi s-au întâmplat în viață ce fac ca izolarea impusă de autorități să pară o glumiță căznită. N-am urzit planuri majore de evadare, n-o să mă vedeți sărind șotronul de bucurie pe stradă. Au fost luni amare, de fiere, ca să fiu livresc, mai puțin sexul din cartea lui Bruckner, îndurabile, însă.
Dacă mai prind o carantină, nu-mi voi face provizii pentru doi ani, deși poate o să fiu mai cumpătat cu cheltuielile și în privința numărului de mese, voi fi tot cu mine, cu care, hai să fiu mai vesel, nu mă plictisesc niciodată. Câtă vreme am de citit, de scris, de lucru, poate veni și mama carantinei.
Când am fost solicitat să susțin o unitate de sprijin medical, ca micro-influencer ce mă aflu, am scris: n-am fost niciodată mai singur, dar mai avem de făcut atât de mult bine împreună încât aș putea zâmbi.
***
A doua poveste de astăzi vine de la Oana Vasiliu, jurnalist și ea, culegător de povești culturale pentru Business Review și povestitor de Idei roșcate. Pe Oana o cunosc de câțiva ani buni și îmi place că discutăm foarte deschis tot felul de subiecte, profesionale sau personale. În continuare povestește despre experiența sa din izolare, în garsoniera ei din București. Fără balcon.
”După două luni, sunt în punctul în care am mai liniștit niște monștri – cel puțin pe cel profesional, am redobândit motivația începând să lucrez la câteva proiecte noi și m-am “vindecat” cu ajutorul unor ritualuri”
Teoria mea personală legată de pandemia asta are legătură cu o lecție despre egoism pe care am experimentat-o cu toții. Și când zic toți, mă refer la întreaga planetă. Cred că dacă la nivel personal, fiecare om – indiferent de sex, religie, nivel de trai, țara de proveniență, avea o minimă educație pentru sănătate, ar fi știut să strănute în cot, să se spele pe mâini și să stea acasă dacă simțea că organismul îi dă semne de slăbiciune. Dar am crezut că suntem mai puternici decât o simplă răceală. Și suntem, doar că nu toți în același timp, ci pe rând, după ce ne învățăm lecțiile.
Ca tipar, cred că mă încadrez cu succes în categoria social butterfly. Am nenumărate cercuri de cunoscuți, am prieteni peste tot în lume, am această calitate de a socializa oricând, oriunde și cu oricine dacă e necesar sau simt nevoia, cum am și momente când nu vreau nici să văd și nici să aud pe nimeni. “Biroul” meu oficial este terasa Control, așadar în ultimul an n-am dus grija companiei, nici a programului cultural. Iar meseria mea de bază este de jurnalist cu specializare culturală, așadar am mai tot “fugit” să descopăr și alte povești culturale, atât în București, cât și în țară și în străinătate.
Cu o săptămână înainte de prima ordonanță de urgență eram pe punctul de a începe două proiecte destul de mari, pe lângă proiectele pe care le aveam deja în desfășurare, așadar zilele începeau devreme și se terminau foarte târziu, și dintr-o dată, n-a mai fost aproape nimic acolo.
Greul real cred că l-am descoperit după vreo săptămână când n-am fost în stare să mă apuc de o campanie, deși erau toate elementele care m-ar fi putut motiva acolo. S-a dovedit a fi o idee foarte bună faptul că nu m-am apucat de lucru o săptămână mai târziu, cel mai probabil aș fi încurcat doar niște borcane care nici măcar nu-mi aparțineau. Aici mi-a fost trigger-ul – nu mai aveam motivație. Aproape deloc. Și mai mult, mi se părea că oricum n-o să pot reuși prea multe, din simplul motiv că această criză m-a prins ușor descoperită din punct de vedere al unui back-up profesional.
Dar am avut noroc de prieteni – mai noi sau mai vechi, care au fost alături de mine în tot acest proces care a trecut de la “nu sunt suficient de bună” la “am mai trecut prin niște experiențe” la “e doar o chestiune de timp”. Iar acum, după două luni, sunt în punctul în care am mai liniștit niște monștri – cel puțin pe cel profesional, am redobândit motivația începând să lucrez la câteva proiecte noi și m-am “vindecat” cu ajutorul unor ritualuri: scrisul în fiecare zi în jurnal după modelul the artist’s way, băi relaxante pentru deconectare cu spumă și o doză sănătoasă de pozitivitate pe care am și indexat-o pe blogul meu în fiecare zi, unde public un sumar al știrilor pozitive. În plus, știu că o să sune foarte egoist din partea mea, însă m-am automotivat și gândindu-mă la toți amicii mei care au tot felul de probleme reale – în comparație cu mine, care realistic vorbind, n-am nicio problemă majoră, doar tot felul de gânduri care m-au bântuit.
Nu știu dacă aș face ceva diferit – sunt destul de recunoscătoare pentru tot ce am și ce am dobândit, dar mai ales pentru o formă de educație financiară pe care mi-am auto-impus-o de ceva ani. Mi-ar fi plăcut să am un loc cu curte unde să evadez, locuiesc într-o garsonieră fără balcon, însă chiar și așa izolarea a fost cât se poate de ok.
Nu cred însă că organismul meu s-a obișnuit cu carantina, am început să sufăr de insomnii, iar pielea are niște erupții pe care nu mi le pot explica pentru că nu le aveam până acum. E posibil să fie un huge detox al corpului sau e pur și simplu modalitatea prin care același corp îmi spune că-i la capătul răbdării. În orice situație, încerc să-l ajut pe cât posibil – de curând, mi-am făcut o pernuță din flori de mușețel cu care am dormit lângă cap și m-am trezit extraordinar de odihnită. Dansez zilnic în casă și încerc să fac măcar 5000 pași, după o criză de rinichi pe care am avut-o acum o lună și mi-a fost frică să sun la salvare.
Știu doar că împreună o să trecem și prin această criză, cum știu că e ok să vorbești despre fricile și grijile tale. Cred că suntem suficient de puternici s-o luăm de la capăt, dar avem nevoie de ajutor. Și e foarte ok să ceri ajutorul. S-ar putea să apară de acolo de unde nu te aștepți.
***
Mai urmează și altele. Dacă și pe tine te-au prins cele două luni de izolare în casă singur și vrei să împărtășești experiența ta, te aștept cu un mail la contact@ileanaandrei.ro.
