Poveștile de pandemie ”în izolare singur acasă” continuă cu alte două istorii personale. Astăzi este rândul a două femei faine care se vor găsi aici cu câteva lucruri în comun. Mi se pare amuzant uneori Universul cât de bine le potrivește. Ambele sunt coach certificați, ambele sunt delicate și diplomate, ambele au trecut prin experiențe de viață care le-au construit în timp această reziliență despre care se tot vorbește că ne ajută în perioadele provocatoare ale vieții. Și chiar așa este.
Mă gândeam la un moment dat săptămânile acestea, în care, deși am discutat cu diverși oameni despre izolare și provocările ei, nu am găsit un răspuns clar: oare emoțiile, gândurile, frica au fost egale sau diferite în intensitate pentru femeile și bărbații aflați în solitudine în ultimele două luni? Oare are legătură treaba asta cu masculinitatea și feminitatea? Ori, mai degrabă, cu interiorul și nivelul de dezvoltare al fiecăruia?
În prima parte este povestea scrisă de Simona Dobre, care este consultant senior în comunicare strategică și relații publice, Managing Partner al agenției TAGline și coach certificat. Povestește foarte deschis mai jos despre cele două luni de izolare și despre frică, un monstruleț care i-a tot dat târcoale în această perioadă. Și despre cum l-a îmblânzit. 🙂
”O lecție foarte importantă pentru mine învățată în această perioadă este să fac eu primul pas în toate relațiile cu ceilalți care sunt importanți pentru mine”
Pandemia a venit peste mine într-un moment oarecum neașteptat, abia îmi trăgeam sufletul după trei luni în care strânsesem tot felul de experiențe nu prea pozitive cu mama mea și bunica. Mama a suferit un accident vascular cerebral în decembrie și am adus-o din Târgoviște în București, unde a stat internată în două spitale ca să se recupereze cât de cât. Apoi, a fost necesar să facă și kinetoterapie și am început să aud despre pandemie când abia terminasem să o ajut cu strângerea actelor pentru dosarul de handicap și după ce tocmai o dusesem împreună cu un prieten înapoi la ea acasă.
Între timp, mă ocupasem și de bunica ce rămăsese singură la Târgoviște și care avea nevoie de cumpărături, mâncare și curățenie și căreia îi căutasem fără prea mari șanse un azil potrivit (nu am mai dus-o după ce a izbucnit nebunia, a rămas cu mama). Așa că într-un astfel de context personal, foarte intens, la care se adăugau și proiectele pe care le aveam cu clienții, știrile despre pandemie și posibilitatea de a fi necesar să ne izolăm cam treceau pe lângă mine. Mi-am dat seama mai exact ce se întâmplă cu lumea din jur pe 11 martie, când cei de la hub-ul unde am biroul m-au anunțat că ne recomandă să stăm și să lucrăm de acasă de astăzi înainte.
Eram în întârziere cu unele dintre proiecte și mersesem la birou să mai pot lucra. Vestea m-a determinat să caut să citesc ce se întâmplă atât de grav și de ce este nevoie de izolare și, în plus, să încerc să îmi dau seama cam cât va dura. În prima săptămână de izolare acasă, am muncit foarte mult ca să recuperez în proiectele rămase în urmă și nu prea mi-am dat seama cum a trecut timpul. În a doua săptămână, am căutat noi informații despre virus și am vorbit foarte mult cu prietenii la telefon. Eu sunt genul de persoană care pare extrovertă, dar sunt de fapt introvertă. Adică sunt ”foarte relațională”, sociabilă, am mulți prieteni, îmi place să mă implic, să ajut oamenii care îmi cer sprijinul, dar bateriile mi le încarc tot în singurătate. Chiar și când sunt într-un cuplu, am nevoie de spațiul și de timpul meu cu mine.
Prin a treia săptămână de izolare, am început să văd în jur primele semne că oamenii nu se simt prea bine: conversații închise brusc, dialoguri pur și simplu uitate, parcă șterse de pe hard, focus tot mai mare pe propria persoană și propriile nevoi din partea unora dintre apropiați și ar mai fi și altele, dar nu simt să le amintesc. Apoi, încet-încet, am constatat în săptămânile următoare că cei din jur au mai făcut pace cu ei, cu ceilalți și cu situația absolut nouă în care cu toții ne aflam. Lucrurile s-au mai calmat. De vreo două săptămâni încoace, văd în jur că oamenii parcă nu mai au răbdare și unii dintre ei adoptă fel și fel de comportamente noi.
Am văzut un soi de disperare, fugi de tot felul, un gen de neputință, o exagerare de egocentrism sau oameni care s-au urcat pe niște cai uriași în căutare de supuși și adepți noi, incredibil cumva într-un context care ne îndeamnă la solidaritate. Apoi, la polul opus, am vorbit și cu oameni aflați în stări de lipsă de energie, de inerție și desigur am și prieteni care nu răspund la telefon și la mesaje cu zilele. În astfel de situații, nu pot decât să insist ca să mă asigur că sunt bine. Probabil pandemia asta începe să lase niște urme în noi.
Dacă ar fi să identific exact etapele prin care am trecut, aș zice că prima a fost de adaptare și ajustare a comportamentului până la un nivel de echilibru constant, iar de acum de câteva zile încoace parcă încep să simt nerăbdare – la rândul meu – de a avea mai multă libertate și de a mă bucura de ea. În izolare, m-au ajutat foarte mult meditația zilnică, rugăciunea, vorbitul la telefon cu cei dragi, cititul, gătitul, desenatul, sportul și ”grupurile de suport” pe care mi le-am creat.
Îmi place foarte mult să învăț lucruri noi, iar perioada asta mi-a prins foarte bine pentru că am avut timp și posibilitatea de a participa la multe cursuri, workshop-uri, sesiuni de coaching și de mindfulness. Lunile astea am aflat despre mine că reziliența antrenată conștient în ultimii zece ani este un ”asset” extraordinar și că mă pot adapta rapid și pot fi foarte flexibilă.
Cred că această perioadă m-a modificat în sensul în care m-a ajutat să am mai mult timp pentru pasiunile mele, să gătesc mai mult și să fiu mai atentă la sănătate și la obiceiurile de a-mi ”investi” banii. Adică am avut spațiu mental ca să mă pot observa mai mult, să conștientizez și să schimb. La fel, mi-a fost de folos să îmi dau seama care sunt cei mai importanți oameni din viața mea, de cine îmi e dor și de cine nu, cui îi simt lipsa și, la fel, după ce tânjesc, ce era valoros pentru mine din viața mea de dinainte. Aceste concluzii sunt restructurante. 🙂
Cred că monstrul interior care mi-a dat cel mai des târcoale în izolare a fost frica, teama de a nu-mi pierde mama, bunica și tatăl. Mama este în mod clar în categoria cu cel mai mare risc. Cumva am realizat că nu pot sta cu teama asta și să fiu echilibrată în același timp, am încredere în Dumnezeu că tot ce se întâmplă este pentru binele nostru cel mai înalt și m-am mutat din frică în credință și în încredere. Procesul interior pe care l-am parcurs a fost unul de a stabili exact ce ține de mine ca mama, bunica și tatăl să parcurgă cu bine, sănătoși această perioadă și mi-am notat aceste lucruri, pe care m-am asigurat că le voi face, vorbind și cu sora mea ca să mi se alăture în câteva acțiuni (deși are bebe și timp mai puțin).
Dacă ar fi să fac o listă de tips&tricks legat de ce a funcționat pentru mine în izolare ar fi așa: învățat, comunicat, muncit, desenat, gătit, ascultat muzică, făcut ceva sport, meditat, rugat, ieșit la plimbări scurte. Și să nu uit: mi-am făcut și doi prieteni noi, oameni care aveau nevoie de niște informații și au postat pe Facebook, am relaționat și ne-am împrietenit.
Dacă ar apărea un al doilea val al pandemiei și/sau va fi necesară o nouă perioadă de izolare, cred că m-aș ajusta și mai repede la noua realitate și aș ajuta mai mult și mai rapid la calmarea energiilor și fricilor din jur, adică aș vorbi mai des cu clienții și prietenii mei să văd de ce au nevoie și cum și dacă pot să contribui la îndeplinirea nevoilor lor.
O lecție foarte importantă pentru mine învățată în această perioadă este să fac eu primul pas în toate relațiile cu ceilalți care sunt importanți pentru mine și apoi, să nu mai aștept pandemii ca să îmi fac timp să urmez workshopurile pe care mi le doresc sau să îmi cumpăr blocul și trusa de desen râvnite. Cred că împreună suntem mai puternici și că fiecare dintre noi suntem la locul potrivit, în momentul potrivit, iar de aici mai departe depinde doar de noi ce fel de viață vrem să trăim și în ce fel de societate. Poate fi ori una responsabilă, unde trăim în libertate și cu protejarea atentă a celor mai vulnerabili dintre noi sau alta în care statul scoate agresiv armata pe străzi și ne dă amenzi de peste o sută de milioane de euro ca să ne protejeze de un virus prea puțin cunoscut. Tu ce alegi?
***
A doua poveste de astăzi vine de la Gabriela Blaga una dintre femeile faine din ”tribul” meu. Gabi pare, la prima vedere, foarte fragilă, dar este o femeie incredibil de puternică. În plus, ia viața cu mult umor, este creativă și spirituală. Este ”mama lui” Innerpreneur, o companie de consultanță creativă prin care și-a propus să ajute oameni și organizații să își cultive relații sănătoase la nivel individual și de business.
”Izolarea asta mi-a dat ocazia sa observ cât de tare mă ajută reziliența psihologică dobândită din alte experiențe de viață destul de dificile”
Pe 7 martie, seara, însoțeam un cuplu de prieteni, care mi-au făcut o invitație-surpriză despre care am aflat în dimineața acelei zilei, la concertul exceptional al Marizei, de la Sala Palatului. Începuse deja forfota din cauza „guvidului” (asa i-am zis lui COVID19 asta), dar nu stiam încă ce va urma. Nu îmi imaginam atunci că acel concert ar putea fi unica adunare de oameni mulți la care voi participa, poate, în 2020. Dar, știți și voi cum se zice: ”viața bate filmul”.
Pe 9 martie am avut ultimele întâlniri de lucru offline, iar din 10 martie treceam în online, peste cateva zile zoom-zăiam. De ceva vreme sunt antreprenor (freelancer) și lucrul de acasă sau din hub-uri, cafenele, eu cu mine și micutul Mac nu este o noutate, așa încât aici nu am avut prea tare de suferit. Doar că, mie îmi cam place să mă văd cu oamenii dragi și să povestim la cafele savuroase. Dar, nah, din 10 martie cafele am băut eu cu mine. 🙂 Și, pentru că acest tip de nou să fie și mai interesant, m-a prins și cu ziua de naștere fix în plină criză. Am serbat eu cu mine, sute de mesaje virtuale, o prietena care m-a surprins venind să îmi aducă flori (oferite de la distanță :-)) și cu o vizită rapidă, fără îmbrățișări (my fav vitamin!) din partea surorii din dotare.
Slava Domnului că locuiesc într-o zonă minunată a capitalei, cu multă verdeață și păsări care îmi cântă de dimineața până la miezul nopții! Izolarea asta mi-a dat ocazia sa observ cât de tare mă ajută reziliența psihologică dobândită din alte experiențe de viață destul de dificile (iar, tu, Ileana, le cam știi).
În primele zile, bineînțeles, că a apărut doamna frică și mi-am zis: ”Ia uite Gabriela, vezi, nu era mai bine să fi fost tu într-o corporație cu un venit fix bun, în loc să te apuce antreprenoriatul?”. Eh, am purtat un dialog, mi-am dat voie să și plâng, dar cu niste self-coaching am reusit să trec peste. Alte unelte la care am apelat si apelez (puteți să râdeți): dansul de vreo 2-3 ori pe zi, yoga, scrisul, sărituri la mini-trambulină și, de aproape o lună, în fiecare seară m-am uitat la Friends, serial la care nu m-am uitat în perioada în care a făcut valuri. 🙂
Ah, și mă ajută enorm să lucrez pentru proiecte care îmi plac și mă vitaminizează (sesiuni de coaching, Antrenament pentru viitor).
Dorul de mama, care locuieste singura la Panciu, este mare, dar ce bine că avem whatsapp! V-ați prins, probabil, că primul drum dupa 15 mai va fi acasă la mama!
Din casă am ieșit destul de rar, în aceste 2 luni, doar pentru aprovizionare și puțină mișcare. Doamne, cât îmi lipsesc plimbările mele de la Podul Izvor până la Piața Victoriei, dus-intors, pe jos! De interacționat non-virtual, am făcut-o doar cu vecinii, în trecere, cu oamenii de la Mega și câțiva curieri care m-au aprovizionat cu mâncare și niște cărți.
Dar, criza asta mi-a adus și oportunități, gen: primele video-uri despre business-ul meu Innerpreneur postate în social media etc. Multumesc Universului că mi-a alimentat creativitatea și continuă să o facă!
Și, pentru că râsul face bine, vă mai mărturisesc ceva: în perioada asta ”au curs” cererile de prietenie din țară și din străinătate, cea mai haioasă venind din Mexic, pe … LinkedIn. 🙂 🙂
Și, da, ca atâția alții, m-am apucat să fac pâine, fără drojdie până după Paște (era bun de tezaur chestia asta care face aluatul să crească precum Prâslea).
Acuma, sincer, nu aș mai vrea să se întâmple astfel de episoade, dar cum incertitudinea este regina, eu zic să luam fiecare zi, una dupa alta, și să vedem ce și cum. Iar, dacă, Doamne ferește, mai vine vreo izolare din asta, să mă ”prindă” și cu un partener alături! 🙂
***
Va urma…
