Astazi este prima zi de dupa izolare. Doua luni (si mai bine pentru unii) de stat in casa, multi doar noi cu gandurile noastre. Nici macar cu o pisica pe canapea. Aceasta perioada ne-a pus niste oglinzi foarte mari in jur, prin toata casa. Si ne-a fortat sa facem o radiografie la nivel de celula a noastra, a relatiilor noastre, a fricilor, frustrarilor si neimplinirilor personale. Ce prilej mai bun sa le analizam, sa le intoarcem pe toate partile? Si pe noi cu ele, cu aceasta ocazie.

Sa vedem cam pe unde suntem in viata asta a noastra? A fost intr-un fel bine, chiar daca a durut cam de tare uneori, fiindca nu am mai avut unde sa fugim si nici dupa ce sa ne ascundem. Am fost fortati sa ne dezbracam de toate mastile, de toate hainele glam, si sa ne privim pe noi. Goi.
Incepe o noua perioada, si nu va fi una usoara. Ramane sa vedem acum ce putem face cu ce am descoperit saptamanile care au trecut. Ne reinventam? Suntem mai buni? Ce vrem sa aducem mai mult in viata noastra din ceea ce am invatat despre noi, cu noi?

O mana de oameni, care si-au petrecut izolarea singuri, mi-au acceptat provocarea de a relata experientele lor. Astazi continuam povestile de pandemie in solitudine cu doi artisti Andrei Leonte si Iulia Verdes.

Prima este scrisă de Iulia Verdes, o actrita foarte talentata si o femeie prietenoasa, zambitoare si frumoasa, cu un look exotic. Iulia a trecut prin stari de panica la inceputul izolarii si s-a luptat cu mintea ei, ca sa accepte toata situatia. Mai ales ca ea era foarte activa artistic si, dintr-odata, s-a trezit ca nu mai joaca nimic. In plus, intre filmari si teatru socializa mult, iar in realitatea ultimelor doua luni a fost fortata sa stea in casa. 

”Interesant este ca, desi imi doresc sa ies din casa, acum ca trece starea de urgenta, simt ca totusi nu am exploatat la maximum acest timp. Care, pana la urma, poate fi privit si ca un dar”

Iulia Verdes, actrita

Am luat primele zile ca pe o vacanta binemeritata, mai ales ca eram extrem de obosita si visam sa stau acasa macar cateva zile si sa ma bucur de liniste. Apoi, odata cu starea de urgenta a inceput starea mea de anxietate: 7 spectacole anulate, filmari amanate, proiecte pe hold, nimic din ceea ce era programat pe agenda nu s-a mai tinut. Ambulante de strazi, ordonante militare, politia cu anuntul “stati in case” in fiecare seara.

Parca incet, dar sigur se instaura o stare de panica. In prima saptamana mi-am dat programul de somn peste cap, ascultam stiri in continuu. Oricum, mintea mea parca are un senzor special si imediat se activeaza si face scenarii catastrofale. 🙂 Apoi am zis stop. Am inceput sa ma obisnuiesc cu mine. Am descoperit ca daca nu am un program concret cu ce trebuie sa fac, sunt extrem de dezorganizata.
A fost o provocare sa-mi disciplinez mintea in contextul acesta. Am inceput simplu, m-am asezat la birou si am scris un “to do list”. In fiecare zi un spectacol de teatru online, un film, putin sport, exercitii de dictie, canto, terapie, m-am inscris la cursuri online, am incercat sa gatesc (nu m-am otravit, n-am facut banana bread) videocall-uri non stop cu prietenii. Cumparaturi, doar o data pe saptamana.

Dupa primele doua saptamani am inceput un proiect online alaturi de Sorin Dobrin si Robert Ciupitu in regia Ioanei Petre. Am avut multe videocall-uri pe whatsapp, fiecare s-a filmat la el acasa, apoi trimiteam materialele Ioanei, iar ea revenea cu modificari sau cu noi task-uri unde era nevoie. A iesit un “hibrid”, intre scurtmetraj si teatru. Proiectul nostru “Vecini”- un concert de izolare si strigate de singuratate- face parte din miscarea #ArtistiImpreuna de la Centrul Cultural Clujean si Observatorul Roman de Sanatate. Spre bucuria noastra am avut si un oaspete surpriza in proiect, dna Irina Margareta Nistor. “Vecini” se poate gasi pe pagina Facebook Artisti Impreuna, alaturi de alte proiecte facute tot in timpul pandemiei.

A trebuit sa ma acomodez unui stil de viata care nu-mi era deloc cunoscut. Mereu activa, pe afara, in turnee, la cafenele, la filmari, oriunce, dar numai in casa, nu. Aveam multe planuri pentru lunile astea, si in special pentru ziua mea care a fost in aprilie. Aveam pregatit in minte fiecare detaliu: urma sa sarbatoresc cu fetele, sa mergem sa plantam copaci, sa hranim animale intr-un centru si apoi sa ne relaxam la un prosecco. Evident ca nu s-a intamplat nimic din toate astea, insa am avut poate cel mai cool birthday party din izolare. Mi-am organizat o parte din prieteni, izolati si ei prin alte orase si alte tari, sa se filmeze 5 secunde dansand cu o hartie igienica. Am editat materialul si acum am dovada clara ca oamenii au dansat si s-au distrat la ziua mea. De asemenea, la 12 noaptea s-au adunat cu totii si mi-au cantat la multi ani. Evident, online.

Interesant este ca, desi imi doresc sa ies din casa, acum ca trece starea de urgenta, simt ca totusi nu am exploatat la maximum acest timp. Care, pana la urma, poate fi privit si ca un dar. Eu una, care in general nu mai stiu cum sa ma impart, am ales sa vad si aceasta latura a autoizolarii. Mai am cateva lucruri de facut. Si nu le-as pune tocmai acum pe hold. Deci, cel mai probabil dupa 15 mai eu voi sta in continuare in casa.

Ma gandeam ca daca as mai trece printr-o stare de urgenta ca aceasta, m-as asigura ca nu m-ar prinde in Bucuresti, ci la Conacul Verdes in Valcea, in natura. Dintre toate dorurile din lume, cel mai mare a fost dorul de natura. Dar, odata ce deschid cutia asta, nu pot sa nu simt si dorul de oameni si de spectacolele de teatru. Teatrul online, bineinteles, a fost o varianta foarte buna pentru acest context, insa eu voi alege categoric scaunul din sala de teatru in locul fotoliului comod de acasa. E o magie in sala de spectacol, ceva ce nu gasesti in confortul casei tale. Sau poate eu nu-l gasesc. Actorii au nevoie de spectatori in sali. Spectatorii au nevoie sa vada actorii pe scena. E o fuziune acolo.

Sper ca statul meu in casa a contribuit la o lume mai sanatoasa. Sper ca vom fi in continuare civilizati, mai ales ca fiecare actiune iresponsabila atrage indubitabil consecinte. Vom trece si peste asta.

***

A doua poveste este a lui Andrei Leonte, un om drag mie, trebuie sa marturisesc. Andrei este artist, compune muzica si canta tare frumos cu vocea. Este, de asemenea, publicitar si influencer. 🙂 Unul dintre cei misto, fara pic de aroganta, foarte destept, creativ si amuzant. Povestea lui din izolare este un carusel nebun de stari, emotii, revelatii, pe care le-a avut singur în izolare. Si pe care mulți dintre cei care am stat mult in introspectie le-am trecut, bine ca am ramas intregi. 🙂

”In perioada asta m-am simtit si singur, m-am simtit si conectat la intreaga lume, pentru ca pentru prima oara treceam cu totii prin acelasi lucru, in acelasi timp. A fost ciudat, caleidoscopic”

Andrei Leonte, artist

Ai mei locuiesc in nordul Italiei, la vreo 50 km de Bergamo, așa c-am trecut oarecum de doua ori prin faza de pregatiri pentru pandemie. M-am activat inca de pe 23 februarie, de cand s-a anuntat ca romanii care se intorc din Lombardia vor fi bagati in carantina. Ala a fost momentu-n care am zis “ok, hai, ca-i serioasa treaba”. Am cautat ce masuri de precautie recomanda WHO si le-am “strigat” pe grupul de whatsapp pe care-l am cu ai mei. Stiu c-am folosit “va rog” de mai multe ori, ca sa nu se supere pe mine si ca sa nu simta ca le impune copilul cum sa traisca, dar in acelasi timp am zis si ca sunt “non-negociabile”. Noi avem o gluma in familie: cand cineva tipa, nu zicem ca tipa ci ca vorbeste cu litere de tipar. Cam asa a fost. Ma speriasem, ce-i drept. Plus ca, desi noi suntem obisnuiti cu distanta, tata fiind plecat din 2005, acum ca optiunea de a ne vedea nu mai era la indemana, ca trebuia sa ne zica statul daca putem sau nu sa fim impreuna…chestia asta avea o sonoritate ciudata.

Autoizolarea mea a inceput cam pe 10 martie, deci am depasit 2 luni. Intr-un mod foarte ciudat, privind acum inapoi, mi se pare ca au trecut relativ repede. Cred ca e ca-n vacantele alea de vara in care nu se intampla mare lucru si-n septembrie ai senzatia ca n-ai facut nimic – zilele seamana intre ele, nu sunt marcate de cine stie ce evenimente si nu ai amintiri distincte care sa te ajute sa “numeri” timpul.

Eu nu-s cea mai extrovertita persoana din lume si nici cea mai “iesita din casa”, deci n-a fost chiar the end of life as I knew it, pentru intr-o mica masura asta era viata pe care o stiam! Si am fost tentat sa cred ca autoizolarea imi ofera un prilej de relaxare si/sau sansa de a invata chestii, de a crea mai mult si tot asa. Dar in acelasi timp nu puteam sa nu vad autosugestia. Imi dadeam seama ca pur si simplu incercam, din lumea mea mica, sa dau o culoare pozitiva unei situatii de altfel nefaste, care venea la pachet cu implicatii masive. Si atunci, cand imi aduceam aminte de partea asta, nu ma mai simteam in vacanta. Si imi aminteam destul de des pentru ca stateam cu presa-n dinti si urmaream fiecare prag nou pe care il atingeam. Si anxietatea crestea proportional.

Incepusem sa am probleme si cu somnul, pentru ca primul lucru pe care-l faceam dimineata era sa caut ce s-a mai anuntat si-asa s-a creat o asociere in mintea mea intre ideea de a-mi incepe ziua si aceea de a primi vesti proaste. Ma trezeam speriat si cautam imediat cum deschideam ochii sa-mi confirm ca nu era atat de grav pe cat imi spunea starea de alerta din corp.

Cam asa a fost prima parte a autoizolarii. Apoi am implinit 31 de ani. 🙂 Si, desi m-asteptam sa ma urc pe pereti, chiar n-a fost rau! Am facut o campanie pe site-ul celor de la Daruieste Viata prin care mi-am donat ziua de nastere si le-am cerut prietenilor sa doneze cadrelor medicale banii pe care i-ar fi cheltuit pe cadouri. Si ca sa ma asigur ca e suficient de puternic call to action-ul, am stat de ziua mea 10 ore live pe Facebook, timp in care am vorbit cu oameni, am gatit (omleta – 1 din 3 chestii pe care stiu sa le fac), am cantat, am facut un videocall cu George Bonea pentru podcast-ul lui, am inceput o piesa cu Alex Luft, am facut miscare, tot prin videocall, cu antrenorul meu, Adrian Bazavan si am intra live la Maruta si la Europa FM. S-au adunat in total 8970 RON. E o suma modesta, dar sper ca a ajutat cat de cat.

Si de Pasti a fost mai bine decat ma asteptam. Ziua de sambata mi s-a parut intr-adevar un pic ciudata pentru ca de obicei atunci alergam cu totii dintr-o parte in alta, ca sa facem tot ce am amanat pana-n ultima zi. E agitatie, miroase a mancare, e cald de la oalele de pe aragaz si de la cuptor si casa e intoarsa pe dos. De obicei eu ma duc sa fac cumparaturi. Apoi ma duc din nou ca sa iau ce am uitat. Apoi cineva adoarme pe canapea si dupa aia mergem la Inviere. Eh, acum am fost doar eu in casa. M-am agitat pe-aici, dar n-a fost la fel. Am ascultat o bucatica din slujba, la 00:00, am aprins o lumanare ramasa de la ziua mea, in forma de 1 si i-am sunat pe-ai mei ca sa mancam impreuna. Din acest punct s-au imbunatatit lucrurile. Din punctul asta chiar pot sa zic ca am avut un Paste fericit. I-am pus pe TV ca sa para mai aproape de dimensiunile reale si am stat de vorba pana pe la 3-4. Si apoi am vazut Unorthodox cap-coada. Mi-am dat programul de somn peste cap si nu mi-am mai revenit de atunci, dar am simtit c-am petrecut frumos!

Pe ultima suta de metri, alaturi de Ioana Nicolescu, Andreea Leta si Alexandru Ion, am inceput un proiect dragut – Raman Tablou – inspirat de provocarea Met Museum, respectiv Getty Museum. Sigur ati vazut tablouri recreate de oameni cu ce au prin casa! Ni s-a parut misto si-am zis sa le urmam exemplu si noi exemplu! Provocarea e inca picioare si poate participa oricine simte ca i-ar sta bine pus in rama! 🙂

Am incercat sa-mi tin mintea ocupata, au tot fost chestii de facut, dar, probabil (si) pentru ca a fost mai liniste ca niciodata-n jurul meu au venit si momente-n care am fost mai low cu energia si/ sau momente de overthinking, reactivandu-se multe anxietati din trecut. Asta cand ma plictiseam de cele din prezent. Nu stiu daca a scapat vreo decizie luata-n ultimii 10-15 ani nepusa la zid, ca sa vedem ce si cum si de ce si daca-s inca sigur c-am facut bine atunci. Good times, recomand!

In fine. Cel mai tare ma intristeaza ca n-am reusit sa scriu nimic. De obicei incerc sa nu grabesc lucrurile. Caut un echilibru intre a cauta cuvinte in mod expres si a le lasa sa vina, da’ in aproape doua luni n-am pus mai nimic pe hartie. In momentul asta am in minte o linie melodica acceptabila, care zic eu ca va vedea lumina zilei intr-un final, dar e clar ca n-o sa aiba cuvinte din carantina. Ce-i drept, in general scriu pe strada sau in cafenele, inconjurat de oameni, dar n-am crezut c-o sa ajung in situatia asta. Adica nu-s nici cel mai inspirat om si nu scriu repede – ma razgandesc de o mie de ori, tai, revin, schimb si tot asa, dar doua luni fara aproape niciun vers, e ciudat, chiar si pentru mine. Nu-mi place nimic din ce-mi trece prin minte.

Nu pot sa trag nicio concluzie in momentul asta, o data pentru ca e clar ca inca nu s-a terminat si apoi cred ca inca mai am mult de procesat. Mi-e dor de multe lucruri, dar mi-e si frica de multe. Nu stiu daca am avut vreo revelatie, nu stiu daca a fost sanatos sau nociv nivelul de introspectie pe care l-am atins si nu stiu exact cum as reactiona daca sau cand vom intra din nou in autoizolare. In perioada asta m-am simtit si singur, m-am simtit si conectat la intreaga lume, pentru ca pentru prima oara treceam cu totii prin acelasi lucru, in acelasi timp. A fost ciudat, caleidoscopic.

P.S.
E prima oara cand scriu un PS.
Am recitit de foarte multe ori textul si mi-am dat seama ca e cam haotic. Dar o sa rezist tentatiei de a-l repara pentru ca mi-a devenit clar ca de fapt tot cam asa stau lucrurile si-n mintea mea: cu fracturi logice, fara formula initiala, mediana sau de incheiere (hai ca-mi mai aduc aminte ceva de la bac) si cu multe goluri.

P.S. 2
Cred ca mi-am dat totusi seama de ceva in perioada asta! Desi am incercat, asa cum am zis, sa-mi tin mintea ocupata si mi-ar fi placut sa ies din pandemie cu simfonia a X-a scrisa, am realizat la un moment dat cat de important e sa-mi restrang plaja focala atunci cand se darama casa pe mine. Sa vad ce e cu adevarat relevant. Mai exact: sa ies din casa si nu neaparat cu totii banii, sau cu toate bijuteriile sau cu abdomenul cizelat sau facand braziliana in timp ce cobor pe scari. Ca in astfel de situatii se dilueaza lucrurile si ca lista de prioritati ia o cu totul alta forma. Nu pentru totdeauna, dar in mod sigur pentru moment. Si-am zis “hai sa ies din chestia asta cu capul pe umeri si apoi mai vad de ce pereti mi-l dau”.

Era o caricatura foarte misto in The New Yorker, cu un tip intr-o barca de salvare, indepartandu-se de un vapor care se scufunda-n spatele lui, cu line-ul “This is it. The time to finish your novel!”. Mi s-a parut una dintre cele mai elocvente chestii din perioada asta.

***

Daca si tu ai petrecut aceasta mare izolare singur si vrei sa povestesti aici, scrie-mi un mail la contact@ileanaandrei.ro.

DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*