Mi-ar fi plăcut să am un mers suav, să fiu grațioasă ca o balerină şi să ştiu să fac perfect mişcarea aia prin care îți fluturi pletele în vânt și cu care, atunci când o fac, femeile înnebunesc bărbaţii. Să fiu prințesă, adică. Nu îmi iese nici cu mersul, nici cu părul în aer, niciodată nu mi-a ieşit. Mi-ar fi plăcut să râd încet şi cristalin, dar eu râd tare şi colorat. Uneori îi deranjez pe cei din jur și îmi fac observație.
Mă gândeam deunăzi, când am cunoscut-o pe Gabriela, că poate aş fi fost mai apreciată, mai plăcută, mai protejată (măcar) dacă aş fi ştiut să îmi însoţesc mereu vorbele de gesturi gingaşe care să denote un pic de fragilitate feminină. În schimb, deşi sunt destul de fragilă și eu uneori, numai așa nu par. Drept care, mai întâlnesc şi bărbați (manieraţi în public, de altfel) care cred că este în regulă să îmi vorbească aspru sau chiar să mă jignească. Probabil pentru că, părând mai mult Xena decât Albă ca Zăpada, au senzația că duc orice și oricât fără probleme.
Mi-ar fi plăcut să ştiu de mică ce este feminitatea, să mi se vorbească despre ce înseamnă să fii feminină, să eman feminitate. Dar n-a fost să fie, fiindcă nimeni nu m-a învăţat. Nici prin teorie, nici prin exemplul personal. Mama nu a fost și nu este o femeie suavă. Și nici nu am avut alte modele de feminitate delicată în copilărie și adolescență. De asta m-am împăcat cu ideea că eu nu voi fi niciodată o pisicuţă blândă şi gingaşă, o femeie care să râdă cristalin și să mănânce ca o vrăbiuță.
Probabil, dintre toate arhetipurile de femeie, în mine predomină cea sălbatică, independentă şi liberă. Nu m-am văzut o feminină niciodată, până la un moment dat, când am început un soi de călătorie prin care am descoperit ceva ce nu știam că există: feminitatea mea ascunsă. 🙂 Nu am devenit o delicată peste noapte, dar nici nu mă mai simt stingheră într-un grup de femei care debordează de grație.
Am revenit zilele trecute la vorbele Oanei Stoianovici: ”Feminitatea este chintesenţa tuturor talentelor şi calităţilor tale feminine care se naşte din interiorul tău și pe care, apoi, o emani în afară.”.
Nicio femeie nu seamănă cu alta, iar exprimarea acestor talente și calități în exterior este diferită de la persoană la persoană. Conectându-mă din ce în ce mai des la mine, explorându-mi feminitatea (singură și alături de un el) mi-am descoperit calități și date personale legate de feminitate care nu se văd în exterior mai deloc. Dar, cel mai important, mi-am acceptat feminitatea mea. Așa cum este ea, spumoasă, vulcanică, atipică. 🙂
Nu mă mai judec pentru că râd tare, că plâng acolo unde îmi vine, că sunt aprigă în anumite cazuri, că mă simt bine în jeanși, că mai beau câte o bere din când în când, că nu sunt mereu delicată ori că sunt ca o furtună uneori. Așa sunt eu. Dar sunt și blândă, tandră, afectuoasă. Asta nu vede însă oricine, imediat.
Feminitatea nu înseamnă neapărat să fii o prințesă suavă cu părul în vânt, să debordezi de senzualitate și gingășie tot timpul, în orice cadru te-ai afla. Da, feminitatea are aceste atribute, însă are și altele, mai ascunse la unele dintre noi. Iar eu am înțeles destul de târziu acest fapt. Feminitatea este ceva complex și foarte personal. Și este bine să ne-o acceptăm, să ne-o accesăm, să ne conectăm cât mai des la ea, să ne-o purtăm și să ne-o exprimăm așa cum există în noi.
Foto de aici
