Andrei Hosciuc:“Depresia trăieşte în tăcere. Depresia nu poate fi negată.”

Pe Andrei Hosciuc l-am “cunoscut” din povestirile unei prietene care a făcut terapie cu el la un moment dat. Sunt mulţi terapeuţi care nu reuşesc, din diverse motive, să-i ajute pe cei care vin la ei încercați de momente grele sau doar cu nevoia de schimbare. El a ajutat-o pe prietena mea. Când o altă prietenă trecea prin momente cumplite şi nu reuşea să se conecteze cu niciun terapeut dintre cei pe care îi întâlnise deja, am fost inspirată să îi povestesc ce știam despre el, iar ea a ales să intre o nouă relație terapeutică, cu el. Lucrurile s-au schimbat substanțial în viața sa.

Andrei Hosciuc este psiholog și psihoterapeut integrativ specialist, licenţiat în psihologie la Universitatea din Bucureşti. Zilele trecute am fost pe canapeaua din cabinetul lui ca să vorbim despre ce este depresia. Monstru sau “duş cu apă rece”? Amândouă? Depinde cum alegem să o vedem, dacă ajungem să trăim. Discuţia, ca de obicei lungă, se citeşte cu răbdare. 

Cum am putea defini depresia?
Vezi tu, e foarte greu de definit depresia. Dacă stai să te gândeşti, de exemplu, ce este iubirea şi să încerci să o defineşti, nu reuşeşti exact. La fel este şi cu depresia. Evident, în literatura de specialitate găsim tot felul de definiţii, dar eu cred că cea mai bogată, cea mai elocventă descriere a depresiei, o poate face numai cel suferind. De multe ori experienţa depresiei este caracterizată ca o stare de întuneric în care nu mai vezi lumină, nu mai vezi culoare, nu mai vezi viaţă, o stare în care, tot ceea ce îţi făcea plăcere, acum nu-ţi mai spune absolut nimic. În acelaşi timp, poţi experimenta o frică permanentă că ceva rău se va întâmpla şi o tensiune continuă în corp caracterizată fie prin încordare, fie prin agitaţie. Sunt persoane depresive care stau ore în şir în pat şi nu au energie să facă nimic şi sunt persoane care sunt foarte agitate tot timpul. Opusul depresiei este pofta de viaţă. Depresia este pur şi simplu ca o moarte lentă, este pierderea bucuriei de a trăi.

Din experienţa ta observi o înmulţire a cazurilor de depresie în ultimii ani?
Organizaţia Mondială a Sănătăţii trage un semnal de alarmă şi spune că în ultimii ani cazurile de depresie s-au înmulţit. La rândul meu, în practica mea, şi eu observ o creştere a cazurilor în care vin la mine oameni care se confruntă cu depresie.

Care sunt cauzele cele mai frecvente ale depresiei?
În cazul depresiei abordarea bio-psiho-socială cred că este foarte importantă, în sensul că toate aspectele sunt relevante. Când spun biologică mă refer la partea de structură genetică, la modificările care se pot produce la nivelul creierului. Strict în acest caz, neuro ştiinţele încearcă să găsească o serie de explicaţii concrete. Dar eu cred că cel mai complex organ pe care îl are omul este creierul şi, chiar cu tehnologia care există în prezent, este greu să se identifice structurile neuronale clare care determină apariţia depresiei. Acuma, există tot felul de teorii conform cărora scăderea nivelului dopaminei şi al serotoninei în creier determină instalarea depresiei, însă nu toate studiile confirmă această ipoteză. În partea psihologică, în literatura de specialitate sunt enumerate drept cauze diverse evenimente de viaţă cu care ne confruntăm, iar aici există o scală care prezintă aceste evenimente cu un punctaj diferit. Pe primul loc, de exemplu, se află pierderea soţului/soţiei, apoi sunt divorţul, şomajul, căsătoria, sarcina. Sunt şi alte evenimente, dar acestea au cel mai puternic impact asupra omului.

Există oameni care suferă o pierdere, dar care sunt în regulă după ce trec de perioada de doliu. Care este diferenţa dintre aceştia şi cei care, în urma unui eveniment nefericit, intră imediat în depresie?
Din perspectivă psihologică eu consider că răspunsul emoţional, interpretarea pe care o oferă fiecare evenimentelor de viaţă, poate să îl conducă pe un drum corect pe care să îşi trăiască suferinţa şi să accepte că viaţa este şi cu durere sau, dimpotrivă, să nu reuşească să trăiască această suferinţă. Ori cu cât evită mai mult trăirea ei, aceasta va creşte în tăcere şi se poate transforma în depresie. Da, există o diferenţă între doliu şi stare depresivă. Noi, ca fiinţe umane, suntem construiţi astfel încât să experimentăm toate trăirile, de la bucurie la tristeţe, de la fericire la nefericire, de la furie la calm. Ceea ce întâmplă, însă, în cazul depresivului este că el nu are capacitatea de a experimenta un spectru larg de trăiri şi se blochează în tristeţe. Există oameni care au trăit suferinţe foarte mari şi au reuşit să le transforme în cunoaştere de sine, în evoluţie personală şi sunt oameni pe care i-a dărâmat aproape complet suferinţa. Atunci trebuie cerut ajutor de specialitate şi este normal să fie aşa.

“Beculeţele roşii ale depresiei se aprind atunci când omul nu mai poate funcţiona normal”

Care sunt “beculeţele roşii” care, atunci când se aprind, trebuie să cerem ajutor pentru că nu experimentăm doar o stare de tristeţe, ci suntem într-o depresie?
Tristeţea este normală în ambele cazuri, însă diferenţa o fac perturbările importante care apar la nivelul de funcţionare a individului. Dacă, în trecut, unei persoane îi plăcea să picteze, în faza de tristeţe va putea să o facă în continuare. În schimb, în depresie, nu o va mai face deloc. Tristeţea poate fi “dusă” conştient fără să afecteze viaţa, fără să îi perturbe mersul. “Beculeţele roşii” ale depresiei se aprind atunci când omul nu mai poate funcţiona normal. Ideal ar fi atunci să ceară ajutor. Însă ceea ce suntem învăţaţi în copilările şi ceea ce vedem la “modele” pe care ni le etalează mediul social, ne imprimă ideea că “trebuie să fim puternici, nu trebuie să lăsăm emoţiile să ne cuprindă”. În acest caz poate apărea un conflict interior care vine, de cele mai multe ori, cu sentimentul de ruşine. Şi atunci preferăm să ne reprimăm emoţiile, să evităm trăirea lor. Ori cu cât evităm acest lucru, emoţiile negative prind tot mai multă putere, iar pe termen lung efectele sunt mult mai nocive.

Care sunt tipurile principale de depresie?
Există tulburarea depresivă majoră care este un episod depresiv clasic ce presupune mai multe simptome -cele descrise la început- care trebuie să persiste cel puţin 2 săptămâni. Această tulburare se poate întinde până la 6 luni. Mai există depresia postpartum care se poate instala la mame în primele 4 săptămâni de la naşterea copilului, apoi este tulburarea bipolară care se caracterizează prin episoade depresive şi episoade maniacale, iar între acestea omul poate funcţiona normal. Există şi tulburarea distimică ce se întinde pe o perioadă mai lungă de timp, 2 ani de zile, în care simptomele descrise pot creşte şi scădea în intensitate. În cazul acestei tulburări, persoana este preponderent tristă, abătută, iar viaţa i se pare lipsită de orice satisfacţie, se identifică cu depresia îşi spune sieşi şi celor din jur “eu sunt trist, sunt depresiv tot timpul, eu mereu am văzut viaţa aşa, tristă”.

Există oameni care sunt de foarte mulţi ani în depresie. Ce este, de fapt, acolo?
În aceste cazuri vorbim despre o depresie cronicizată. Imaginează-ţi structura de personalitate pe care se grefează depresia. Aşa cum o tumoare cuprinde un organ sănătos şi, cu timpul, creşte peste el, aşa este şi cu depresia. Cu timpul creşte, creşte şi acoperă întreg aparatul psihic al individului. Timpul este un element care poate să facă diferenţa. Fie prevenim, sau actionăm din timp asupra “tumorii depresive”, fie o lăsăm să ne acopere cu totul.

Se mai poate poate vindeca o astfel de depresie?
Depresia se vindecă. E drept, nu chiar în orice formă. De exemplu tulburarea bipolară nu se vindecă de obicei. Însă eu am această credinţă că omul are toate resursele în interior, trebuie doar să îşi dorească să se vindece şi să le activeze.

Şi cum lucrezi cu clienţii care nu îşi doresc să le activeze, să iasă din depresie?
Am avut şi situaţii de acest gen şi sincer cred că psihoterapia prelungeşte cumva viaţa. Chiar dacă omul pare, într-un anumit moment, lipsit de resurse, eu mă aştept ca cineva mai puternic decât mine să intervină. Am avut cazuri în care s-au întâmplat nişte lucruri pozitive cu clienţii mei pe care nu le-am putut explica şi care nu au ţinut strict de procesul terapeutic aplicat sau de mine.

Când este nevoie de medicamentaţie, pe lângă psihoterapie la un pacient cu depresie?
Teoretic, la mine vin oameni care au consultat deja un psihiatru, li s-a pus un diagnostic şi li s-a instaurat, daca a fost nevoie, tratamentul medicamentos. Sunt situaţii în care vin direct la mine şi atunci, dacă trăirile pe care le experimentează sunt foarte severe, dacă eu consider că viaţa le este pusă cumva în pericol, vorbesc cu ei despre un tratament psihiatric. Vezi tu, în cultura românească, mersul la psihiatru întâmpină o rezistenţă puternică din partea pacienţilor şi, de aceea, am grijă să îi orientez cu delicateţe în acea direcţie, dacă este nevoie.

“Efectele medicamentelor pot să nu fie cele dorite, adică modificarea în bine a stării, dacă pacientul nu are dorinţa de a ieşi din depresie”

Cum funcţionează terapia pe fondul medicamentaţiei?
Medicamentele sunt instrumentele psihiatrului, cuvântul este instrumentul terapeutului. Într-adevăr medicaţia îl poate ajuta pe pacient, mai ales dacă la nivelul creierului apare un dezechilibru biochimic, caz în care psihoterapia poate rezolva prea puţin singură situaţia. Însă şi efectele medicamentelor pot să nu fie cele dorite, adică modificarea în bine a stării, dacă pacientul nu are dorinţa de a ieşi din depresie. Sunt persoane care iau foarte multe medicamente, dar dacă din partea lor nu există voinţa de a ieşi din starea în care sunt, le iau aproape degeaba. În acest caz este foarte importantă colaborarea dintre medicul psihiatru şi terapeut ca echipă interdisciplinară pentru a ajunge la vindecarea depresiei. Doar medicaţia, fără terapie, din punctul meu de vedere, poate să ducă numai la dependenţă. Sunt şi situaţii neplăcute în care pacienţii ajung să trăiească toată viaţa cu antidepresive.

Cum funcţionează terapia în general, cum ajută la vindecare?
Nu există o reţetă clară, să ştii. În primul rând eu cred în abordarea integrativă a pacientului, care reprezintă modul de a vedea şi de a lucra cu omul în toate dimensiunile sale: fizică, mentală, emoţională, socială, în relaţia sa cu Divinitatea, în relaţia cu mediul. Apoi, eu sunt adeptul cumva al perspectivei lui Jung care vine cu recomandarea ca, atunci când o persoană experimentează depresia, să se scufunde total în ea, să-i dea glas. Metaforic vorbind, el spunea că depresia este ca o doamnă îmbrăcată în negru pe care am putea să o invităm la masă ca să vedem ce are de spus. Depresia trăieşte în tăcere. Depresia nu poate fi negată, nu poate fi respinsă. Cu cât facem asta mai mult, cu cât ea prinde mai multă putere. În terapie, odată ajuns într-o zonă de siguranţă, eu încurajez clientul să îşi dea voie să vorbească liber despre ce simte, să scoată la lumină ceea ce este în întuneric. Atunci poate apărea o detensionare psihică, o restabilire a echilibrului, o vindecare şi o schimbare pe termen lung. Depresia te poate învăţa multe şi te poate ajuta chiar să îţi descoperi calea.

Care este primul pas pe care îl face terapeutul în lucrul cu o persoană depresivă?
Cred că cea mai importantă în terapia cu persoane care experimentează episoade depresive este, în primul rând, identificarea resurselor personale ale acestora. Abia după ce se stabileşte cât de cât un echilibru prin care omul acela să redevină conştient că are de ce să se prindă în viaţa asta, putem trece la explorarea a ceea ce se află în spatele depresiei, a ceea ce a generat-o.

Care este riscul cel mai mare în cazul unui pacient cu depresie?
Riscul cel mai mare ar fi sinuciderea, care este un eveniment foarte grav pentru cei rămaşi în urmă. Iar aici cred că aş putea să fac nişte recomandări pentru cei care însoţesc o persoană cu risc suicidal. Este foarte important să fie atenţi la anumiţi indicatori care privesc credinţele despre sinucidere ale persoanei depresive, cum discută aceasta despre sinucidere, despre moarte în general şi, urmărind aceste elemente, poate reuşesc să înţeleagă dacă persoana respectivă ar putea fi capabilă să îşi construiască un plan. În acest caz lucrurile sunt mai complicate, pentru că potenţialul sinucigaş nu va vorbi niciodată despre planul său. Apar însă tot felul de semne: omul îşi pune la punct afacerile, dă la o parte de la locul lor fotografiile cu cei dragi sau lasă pe diverse canale de comunicare mesaje care ar putea reprezenta un semnal de alarmă. Atunci este important să acţionăm în forţă, să nu ignorăm semnele, pentru că acest balans pe care îl trăieşte între a muri şi a rămâne în viaţă durează de obicei foarte puţin şi poate urma ceva trist.

Este importantă relaţia care se stabileşte între client şi psihoterapeut pentru succesul terapiei?
Este cea mai importantă. Este vorba despre un proces în care fiecare vine cu exeprienţa sa şi apare un schimb valoros pentru ambele părţi, pe baza căruia se construieşte o relaţie. Stabilirea unui climat de încredere, respect şi conectarea dintre cei doi contribuie foarte mult la succesul terapiei.

“Este foarte important cum interpretam realitatea şi cum depăşim momentele grele din viaţă”

Vreau să vorbim puţin şi despre anxietate. Ea vine uneori la pachet cu depresia, sau singură. Ne naştem cu un fond anxios?
Eu cred ca da, depresia vine la pachet cu anxietatea, dar nu ne naştem cu un fond anxios.

Anxietatea poate fi transmisă de părinţi?
Da, în special de figura maternă. În literatura de specialitate găsim utila teoria ataşamentului care prezintă o serie de tipare care se structurează în copilarie, în relaţie cu mama. De exemplu, şansele ca un copil care creşte alături de o mamă anxioasă, să devină un adult anxios, sunt foarte mari.

Există multe forme de anxietate?
Da, foarte multe. Cea mai grea de suportat este anxietatea generalizată care este un răspuns emoţional din spectrul fricii faţă de ceea ce trăim în interiorul şi în exteriorul nostru, faţă de scenariile pe care le naştem în mintea noastră asupra viitorului care pare sumbru. La nivel somatic apar accelerarea pulsului, transpiraţii, senzaţie de greaţă. Acestea sunt simptome comune ale anxietăţii generalizate şi atacului de panică, o altă formă de anxietate greu de suportat. În ultima perioadă vin la mine tot mai mulţi oameni care au atacuri de panică, însă, la fel ca depresia, atacul de panică se tratează fie doar prin terapie, fie prin medicamente şi terapie.

Care este “primul ajutor” ce se acordă într-un atac de panică?
Primul gând al pacientului când are un atac de panică este acela că va muri. Ceea ce trebuie să ştie este că nu se moare din atacuri de panică şi că trebuie să respire, să se calmeze. Eu cred că, la fel ca în cazul stărilor din depresie, reprimarea trăirilor din atacul de panică poate duce la o accentuare a simptomelor acestuia.Cu cât reuşim mai mult să ne ridicăm deasupra lor, nu să le reprimăm, cu atât le acceptăm şi le vindecăm mai repede. Eu cred că este important să descoperim şi ce se află în spatele acestor atacuri de panică. De exemplu, în spatele unui atac de panică, poate să se afle o relaţie tensionată cu o persoană semnificativă din viaţa noastră. Vorbind despre asta la terapie, scoţând la lumină ceea ce este, de fapt, acolo, atacul de panică poate să dispară de la sine.

Cum prevenim depresia şi anxietatea?
Educarea şi informarea au un rol primordial în starea noastră de sănătate psihică şi în prevenirea depresiei şi anxietăţii. Dacă ştim că avem istoric de depresie, de anxietate în familie, dacă ştim că ne confruntăm cu un stres puternic într-o anumită perioadă, dacă suferim de boli cronice, atunci este bine să fim vigilenţi şi să cerem sprijin când avem nevoie. De exemplu, în cazul evenimentelor triste de viaţă, ca pierderea cuiva drag, depresia nu se instalează imediat. Pot să treacă 2,3,5 ani şi apoi să ne lovească, iar noi să nu ştim de unde vine. Ori, dacă suntem informaţi şi ştim că se poate întâmpla asta, iar apoi recunoaştem simptomele când apar, atunci putem să prevenim – o cale ar fi terapia – instalarea depresiei.

În final vreau să te întreb ce părere ai despre cultivarea unei gândiri pozitive ca o altă metodă de protecţie împotriva depresiei şi anxietăţii?
Eu sincer sunt adeptul vieţii cu ceea ce aduce ea. Cred că a trăi ceea ce alegem, dar şi ce ne este dat să trăim şi a accepta ceea ce trăim este mult mai bogat pentru noi ca fiinţe umane decât orice altceva. Este foarte important cum interpretăm realitatea şi cum depăşim momentele grele din viaţă. De asta depinde modul în care mergem mai departe.