30 septembrie, anul 2019. A trecut lună de când a plecat și mama, după luni de chin în care s-a luptat enorm să ne rămână alături. Nu a fost cu putință, degeaba ne-am luptat și noi toți cei din jurul ei, nu a fost voia lui Big Boss ca ea să mai rămână aici și nu am avut încotro decât să acceptăm. Mi s-a părut nedrept și încă mi se pare, dar Alexandra zice că nu este treaba mea să știu tainele Lui, că nu este bine să întreb de ce, că oricum nu primesc răspuns. Am făcut-o multă vreme într-adevăr, până am învățat să mă întreb ”Cum pot să trec eu prin asta?”. Oricum, tot mi se pare cumplit de nedrept și de neînțeles când oameni buni și drepți trec prin chinuri atât de mari, chiar dacă nu mă mai întreb ”de ce?”.
A trecut o lună dintr-o realitate pe care încă o pipăi. Prima lună, în foarte mult timp, în care nu m-am luptat cu nimic, dar efectiv cu nimic, în care a fost o liniște cum mie nu mi-a dat Dumnezeu de multă vreme. Și în viață, și în suflet, și în minte, și în toate relațiile mele. O liniște și o pace cum cred eu că simt oamenii aia din Bali every fucking day. Că prea zâmbesc toți mereu, chiar dacă unii mănâncă numai orez cu ierburi din grădină și n-au ieșit o zi (o zi!) din curtea lor. Am cerut această liniște. Cineva m-a întrebat, chiar înainte de muri mama, ce îmi doresc acum. Și am spus dintr-o suflare: ”Să se termine orice luptă. Și liniște, măcar o lună de liniște completă!”.
A trecut o lună în care m-am ales pe mine, și știu că poate am părut egoistă unor oameni, dar am considerat că, pentru a fi bine în cât mai scurt timp, este înțelept să mă prioritizez. Nu am planificat, dar cumva m-am îndepărtat pentru moment de toți oamenii care, chiar și bine intenționați, mi-au dat lecții despre cum să trăiesc acest proces al durerii pierderii cuiva iubit.
Nu cred că e înțelept să faceți asta, oameni buni! Fiecare om își trăiește doliul, pierderea unui om de-ai lui, deci a unei părți din el, cum știe și cum poate. De fapt, fiecare om face procesarea emoțională a durerii doar în felul lui, cu datele lui emoționale și psihice, nu o poate trăi ca altcineva. Cineva foarte apropiat mi-a zis că eu nu sufăr neapărat fiindcă am pierdut-o pe mama, ci din alte motive și a durut enorm. Uite, de la părerile gratuite, gen adevăr absolut, eu zic eu că este bine să ne abținem, mai ales în momente grele pentru cineva. Nu aduc niciun fel de valoare.
A trecut o lună de liniște în care am fost pe meleagurile bunicilor și străbunilor din partea mamei, unde am stat la povești despre ei, despre mama, despre tata. Apoi am revăzut Slatina mea. A trecut o lună în care am plâns mult, dar în care mi-am și făcut curaj să ies din casă doar cu oameni cu care am simțit că pot vorbi, că pot să fiu eu, fără să fiu presată ”să îmi văd de viața mea” (oricum o fac), fără să fiu judecată, fără să…nimic rău, forțat, toxic.
A trecut o lună în care i-am scris mamei câte o scrisoare în fiecare zi, scrisul meu de dimineața de la cafea, jurnalul de recunoștință, fricile mele, gândurile cele mai ascunse puse cu pixul pe hârtie, le-am împărțit cu ea, fiindcă nu am mai avut vreme să le vorbim. Este un exercițiu extraordinar, pentru mine, cel puțin.
A trecut o lună în care am ascultat pe toată lumea și am făcut doar ca mine, nu pentru că nu prețuiesc toate părerile și sfaturile (chiar și necerute), ci pentru că așa am simțit. Și mi-am dat voie să fac, pentru prima dată în viața mea, doar ce am vrut eu.
Sunt extrem de recunoscătoare pentru tot ce am primit luna aceasta: iubire pură și blândă, timp doar pentru mine, înțelegere, mesaje zilnic zilnic, flori, mâncare, dulciuri, cuvinte și întrebări, momente, terapii alternative, invitații în diverse locuri faine, proiecte noi, cadouri multe :-). Poate că Big Boss totuși mă vede, deși eu încă sunt supărată pe el și știe asta.
Scria cineva că, într-o perioadă de doliu, există doi oameni într-unul. Așa este. Sunt Ileana, un om care suferă acum, trăiește și retrăiește toate imaginile și momentele de traumă și greu, simte un dor și un gol mare în suflet, care nu cred că se va umple vreodată. Învăț să conțin acest gol și durerea.
Și există Ileana care merge înainte, mână în mână cu cea de mai sus, planifică, livrează, râde, oferă, primește, se joacă, se bucură de copaci, soare, și-un nepot năpârstoc de vis…trăiește…cu inima cusută, dar trăiește.
Nu există nicio rețetă clară de vindecare după o traumă, care să funcționeze sută la sută pentru fiecare dintre noi. Nu există un timp mai mult sau mai puțin potrivit de vindecare, universal valabil. Și nu are cum să existe, suntem diferiți ca oameni. Cred că este foarte important să căutăm ajutor în exterior, dar să știm cu toată ființa că în noi este totul, de fapt. Că, în fiecare dintre noi, este o putere nebănuită. Să nu uităm de ea, să avem încredere și să facem tot ce putem noi pentru a fi bine cu noi, înainte de toate.
Putem citi, învăța teorie, ca să fim mai învățați, mai informați, pentru inspirație, dacă vreți. Ca să ne găsim calea, însă, va trebui să încercăm multe, fără a ne preocupa de așteptările sau presiunile celor din jur. Nu totul ni se potrivește. Și, în niciun caz, în rețeta altcuiva sau în altcineva nu va sta vreodată binele nostru, salvarea noastră dintr-o situație grea. Ci în interior. Puterea este în fiecare!
Și-apoi, putem face o grămadă de terapii, putem citi, învăța teorie până murim, practica este cea care ne dă, de fiecare dată, extemporalul de foc. Și ne arată unde mai avem de lucru cu noi. Practica este cea care ne face mai blânzi, mai buni, mai înțelepți, mai toleranți cu noi și cu ceilalți, mai vindecați, mai bine. Practica ne dă curaj. Sau, cel puțin, eu asta am simțit și învățat.
Ce urmează atunci când se termină lupta
Când se termină lupta, de orice fel ar fi fost ea, înterioară sau exterioară, simți un soi de liniște și ușurare. Accepți că ai trecut printr-o traumă și cauți resurse să începi vindecarea cât mai repede. Plângi mult, de durere, de dor, de ciudă, de extenuare fizică și psihică, de neputință, de furie. Miza este să rămâi un om funcțional, putincios în viața ta.
Rămân amintirile proaspete, care dor în fiecare celulă a corpului și în fiecare strat al sufletului. Și nu ai încotro, trebuie să integrezi totul, să înveți să trăiești cu durerea. Altfel te copleșește, te doboară, te usucă.
Rămân dorul și regretele care sapă în tine, dacă le lași. Din tot acest proces al acceptării și integrării durerii în sine și în viața proprie, regretele și dorul poate că dor cel mai tare. Pentru că, rațional, știi că nu mai ai ce să faci cu ele și ești tare neputincios în fața lor. Nu ai decât să le accepți.
Când se termină complet lupta, este copleșitor și intens ce simți. Un amestec de emoții, de stări, de durere a corpului, care nu mai este pe modul ”fight” și în el se descarcă tot stresul mental și emoțional, o agonie de neimaginat între greu și ușor. Te dor toate. Atunci este momentul să îți dai timp de odihnă și de tihnă cu tine câteva zile, cât simți, fără să exagerezi. După odihnă ar trebui să urmeze, firesc, acțiunea.
Când se termină lupta, știi care sunt lecțiile (ideal), înveți să îți aparții din nou, să faci pace, să ierți și să te ierți, să te împaci cu toate, să te reîntorci la tine, să zâmbești, să glumești, să te bucuri, să trăiești, să mergi mai departe. Poate chiar schimbat în bine, un om mai bun. Finalul este un nou început, nu-i așa? Iar viața, practic, un întreg ciclu de finaluri și începuturi, mai ușoare sau mai grele.
Mă bucur uriaş pentru liniştea pe care ai găsit-o. Şi mă bucur că chinui ei s-a terminat. Cred că nici un om nu ar trebui să se chinui în halul ăsta. Iar când sunt ai niştri de suflet e cu atât mai rău. Deschid larg mâinile să te pot îmbrățişa tare, tare. ❤
Iti multumesc 🙂
Este prima data cand scriu unei persoane necunoscute, dar dupa ce am citit textul de mai sus, simt ca nu-mi esti atat de straina. Am dat din intamplare peste blogul tau, gasindu-te pe un grup de fb (caut un apartament) si la fel de intamplator peste acest articol, cu care rezonez mai mult decat ai crede. Nu mi-am imaginat niciodata ca la 28 de ani voi ramane fara singurul parinte pe care l-am cunoscut vreodata, fara mama, in iulie 2019 dupa 6 luni chinuitoare pentru ea, care au inceput cu un diagnostic surprinzator si cutremurator pentru mine (nu si pentru ea), traite in negarea ca sfarsitul chiar s-ar putea intampla si cu nelinistea si frustrarea ca nu puteam face mai mult decat faceam. Totul s-a schimbat dupa acel telefon.. Am inteles intr-o secunda atat de multe… Am dobandit intelepciunea experientelor traite de altii in 20 de ani poate, am inteles din primele zile de doliu sau ore chiar ca plangem intr-o prea mare masura din egoism. Plangem de greutatea momentelor prin care trecem noi, de dorul nostru, de regretele pe care le avem.. regret ca nu am stiut mai din timp, regret ca nu am facut mai mult sa impiedic finalul, regret ca ea nu a avut grija mai mult de propria persoana decat de altele… Dar am ignorat o fractiune de secunda egoismul si am dat peste linistea de care aminteai in articol si mi-am impus sa accept. Probabil ca pentru cei ce nu au au trecut prin astfel de pierderi si poate chiar si pentru multi din cei care au trecu e de neinteles atitudinea aceasta. Atitudinea din acele zile de dupa, in care nu am plans decat in intimitate, doar in prezenta persoanei cele mai apropiate, probabil ca ma califica in ochii multora drept o persoana destul de insensibila, chiar daca in fiecare zi de cand nu mai este simt ca ma doare sufletul cum n-as fi crezut ca pot duce. In acelasi timp cred ca ne da Doamne Doamne si noua si lor, o liniste, o impacare pe care trebuie doar sa le acceptam, iar mie personal mi-a dat si intelegerea ca din toate acesta “nenorocirie” trebuie sa ramana in urma un om mai bun, mai aproape de oameni si de El cu un scop mai precis, mai profund si mai nobil decat ce avem in minte pana la momentul respectiv. In rest, ai spus tu 🙂
In rest ai spus si tu. M-ai emotionat tare mult. Iti multumesc pentru mesaj. 🙂