Conştientizări, vindecări, curăţiri interioare, întrebări noi, nevoi, probleme, vină pentru greşeli de adolescent (asumate) şi o luptă cruntă cu mine însămi care mă secătuiesc de putere, neputinţa de a-mi ajuta oamenii dragi aflaţi în suferinţă, discuţii toxice cu alţi oameni care se plâng mereu, şi alţii care mă acuză că sunt prea directă. Am obosit. Prea multe încercări anul ăsta. Şi e abia iunie. Vreau restart.

Azi mi-am dat seama că mi s-au cam terminat resursele, că mă apropii de fundul sacului, că nu mai am de unde să dau, că nu mai am puterea să fiu alături de cine are nevoie de mine, inclusiv de mine însămi. Şi mai trist este că eu, când am nevoie, nu am de la cine să mă încarc. Chiar dacă am atâţia oameni în jur, chiar dacă nu sunt singură.

Mereu am încercat să ajut, să fiu prezentă când cineva mi-a cerut ajutorul şi am putut să fiu acolo. Doar că acum nu mai pot. Iar când încerc să fug, să mă refugiez undeva unde să nu fiu găsită, sunt acuzată de egoism, de neînţelegere. Şi nu ştiu cum să explic faptul că mai am foarte puţine resurse şi vreau să le păstrez pentru mine. Până îmi refac cumva depozitul interior.

Vreau să mă cuibăresc sub o pătură moale şi să dorm un somn lung, lung de tot, iar când mă trezesc să fie soare. Şi să fie soare mult timp, nu o zi, două, apoi iar furtuni şi ploi. Eu nu mai ştiu cum este să te ardă soarele şi să nu fie zile, luni întregi, de nori negri şi reci. De fapt nu am ştiut niciodată. Mă uit în jur la oameni care trăiesc poveşti incredibile de viaţă. Îi văd, pe de altă parte, pe cei care lasă totul şi fug. Aş vrea să am şi eu curajul ăsta. Să spun STOP şi să fug în lume. Ascult discursuri motivaţionale care mi se par tot mai de căcat, nu mai văd rostul planurilor, dar îmi păstrez visurile. Încă mai cred în ele.

Vreau să mă urc pe un munte şi să urlu până scot tot dorul care mă roade şi toata durerea din mine, iar apoi să mă umplu cumva de bine, să mă restartez, să îmi şterg toate datele cu minus care mă trag în jos. Şi să o iau de la capăt, nouă şi nevirusată. Cum să fac asta?

Visez de când mă ştiu să vină şi la mine măcar ceva fără luptă, să vină firesc, uşor. Nu mai pot cu încercările! Se spune că, dacă nu te zbați să obţii ceva, nu te bucuri la cote maxime de reuşită. Pe naiba! Eu aş şti să mă bucur cu țipete de veselie! Mie niciodată nu mi-a fost servit la tavă nimic. Pentru absolut orice am avut, a fost nevoie să muncesc, să lupt, să mă agit, să dau bucăți din mine. Vreau şi eu uşor. Vreau să pocnesc din degete şi, ce-am gândit, ce-am visat, să apară în faţa mea. 

Un prieten aflat într-o relaţie deosebită cu Dumnezeu îmi spune să mă abandonez şi să am încredere nestrămutată în El. Să nu deznădăjduiesc, orice ar fi. Uneori reuşesc şi, într-adevăr, lucrurile se mai aşază. Poate asta este calea, este clar că asta este calea, de fapt, doar că eu sunt un pic obsedată de control şi nu mi-e simplu să fac mereu ce spune el. Nu mai ştiu nimic. Sunt momente în care, cu tot cea am învăţat în anii aştia, nu mai înţeleg nimic, nu mai pot, nu mai vreau aşa, mă revolt, strig, plâng până adorm. O să fiu bine, pentru că ştiu să râd cu toţi dinţii şi să văd jumătatea plină a paharului mai mereu. Dar acum, fix acum, aş vrea restart!

Bucură-te de viață!
Ileana

 

DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*